Bon.

Cam pe aici stăm: după aproape zece ani de zile de cînd preşedintele jucător, preşedinte care chiar a reuşit să facă justiţia să se scuture măcar parţial de obedienţe şi să funcţioneze independent, se fac şi se refac tot felul de alianţe politice îndreptate împotriva preşedintelui actual: pnl vrea să absoarbă pdl (he, he, a fost la un moment dat, şi invers), psd vrea să colaboreze cu ppdd (super mişcare= anticiocoii se aliază cu ciocoii), etc.

Care etc? Simplu: nu există etc! Există numai un etc al volatilităţii atitudinilor politice ale politicienilor români - actuali - şi fix atîta tot.

Politicieni? Simple găşti de interese care au un impact mult mai mare în teritoriu (ţara noastră dragă şi profundă, nu?) decît credem noi, cei care mai credem în principii.

Principii? Bleah. Ce soi de aiureală mai sunt şi aceste vorbe goale?

Cam pe aici stăm: preşedintele jucător şi-a epuizat capitalul politic deşi nu-i vine să creadă, iar competitorii săi încă nu au un slogan credibil cu impact la electorat.

Ce (soi de) preşedinte vom alege la finalul acestui an?

Rămîne de văzut dacă electoratul va pricepe că preşedintele actual, cu toate greşelile făcute în ultimii doi ani de mandat, va trebui să aibă un continuator măcar pe linia independenţei justiţiei. 

Controverse

O istorie talmudică spune că o dată mai mulţi rabini erau angajaţi într-o controversă privitoare la interpretarea unui pasaj scripturar. Rabbi Eliezer făcea opinie separată, iar ceilalţi nu-l puteau convinge deloc, dar nici ei nu se lăsau convinşi. Atunci rabbi Eliezer îşi ridică braţele şi strigă la cer:

- Doamne, arată-ţi vrerea şi spune-ne de îndată cu glasul Tău cine dintre noi are dreptate!

Îndată, din cer răsună un glas de tunet:

- Rabbi Eliezer este cel care are dreptate!

Dar ceilalţi rabini interveniră şi spuseră:

- Doamne, ascultă-ne: Tu nouă ne-ai dat Legea, aşa-i?

- Da, vouă v-am dat-o.

- Te-ai legat apoi cu noi prin legămînt, atunci, demult, pe muntele Sinai, ca noi să împlinim Legea şi Tu să ne binecuvîntezi ca pe poporul Tău?

- M-am legat.

- Dar tot nouă Tu ne-ai dat şi libertatea să interpretăm Legea, potrivit cu mintea noastră şi ca, astfel, să cădem sau nu de acord între noi asupra interpretării ei. Greşim cumva?

- Nu, ci totul e adevărat, răspunse Domnul.

- Dacă totul e adevărat, Stăpîne al Lumii, mai vorbiră rabinii, atunci de ce îţi iei libertatea să intervii în controversele noastre? Căci s-a zis: „va decide majoritatea”!

Am cules această pildă din cartea lui Andrei Cornea, Miracolul  (pag 124) pentru că mi se pare potrivită situaţiei actuale cu unificarea partidelor. Fiecare şef al fiecărui partid se crede rabbi Eliezer şi niciunul dintre ei n-ar asculta nici măcar de bunul Dumnezeu. 

Postelectoral

Românii tocmai şi-au tras un mare, viguros şi hotărît, şut în cur.

Dacă în decembrie 1989 trupele spetznatz au avut un rol important în debarcarea lui Ceauşescu, acum, în 25 mai 2014,  nu mai este nevoie de ele.

Coloana a cincea funcţionează ireproşabil.

Hai SIKTIR Europa şi mU(i)E democraţiei au spus românii.

Brava naţie, eşti mîndră! Aferim!

Vorba poetului: de ce-aş fi trist? Nu mai sînt trist, nici resemnat.

Am devenit brusc, realist: mai ştiţi vorba aia înţeleaptă, asta-i naţia asta-i situaţia?

Fix asta E: nimeni nu le mai poate da românilor, mintea cea de pe urmă.

Pe lîngă bere, românii nu mai au nevoie nici măcar de mititeii lui almanahe care este.

Acum se mulţumesc pe lîngă bere, cu papuci.

Papucii care să-i readucă unde le este locul: ştiţi unde le este locul aşa că nu insist. 

25 mai 2014

Mergeţi la vot

Nu mă mai sperie de multă vreme baubaul vehiculat de unii propagandişti de partid care ne îndeamnă să votăm răul cel mai mic. Am mai spus: răul este rău pur şi simplu.

De fapt, n-am fost niciodată speriat de perspectiva răului cel mai mic.

Am fost etichetat cu mulţi ani urmă ca fiind parte din „corul îngerilor” care nu pricep/e că politica este făcută de oameni reali, oameni cu bune şi cu rele, oameni cu defecte şi cu calităţi. Aşa este: politicienii sunt emanaţia votului dat de oamenii care au aşteptări de la aleşii lor. Oameni care-şi aleg  oamenii care să-i conducă.

Îndemnul meu către voi, cititorii modestului meu blog, este: mergeţi la vot!

Hai să vă spun pe scurt de ce cred eu că trebuie să mergem cu toţii, la vot.

-         mă enervează statisticile mincinoase

-         mă enervează şi mai mult decît statisticile, sondajele şi mai mincinoase

-         mă enervează faptul că-s tratat ca o simplă cifră statistică în calculele partidelor.

Acum.  Mi se pare limpede că dacă nu mai vrem să fim trataţi ca simple cifre statistice de indiferent ce partid face această mişelie, este imperios necesar să ieşim la vot şi să ne exprimăm preferinţa politică. Nu contează cu cine votaţi? Cum să nu conteze? Contează enorm! Dar şi mai important este să mergeţi la vot.

Numai dacă mergeţi la vot putem să aflăm pe viu, cu cifre mult mai apropiate de real, care şi ce vrea de la viaţa pe care o avem în prezent şi mai ales, pentru viaţa copiilor noştri.

Numai dacă mergeţi la vot putem spulbera calculele partidelor.

Repet: votaţi orice doriţi daaaar, mergeţi la vot!

Ps. N-am de gînd să insist prea mult pe această temă dar, alegerile pentru Parlamentul European sunt mult mai importante decît par; fie şi numai pentru că legislaţia europeană are precădere asupra legislaţiei fiecărui stat membru al UE.

Aşadar, mergeţi la vot! 

Dilemă

Mă tot întreabă zucărbergu’ * ce este în mintea mea.

Ce să spun? Că mă frămîntă prea multe lucruri pe care nu ştiu de ce-ar mai fi util să le împărtăşesc şi altora?

Mă gîndesc de exemplu, la sloganul electoral axat pe ideea că ar trebui să fim mîndri că suntem români. Trec peste stupizenia aceasta demontată magistral de domnul Pleşu şi mă întreb: ce merit am eu că m-am născut în această ţară? Ce vină am că nu m-am născut într-o ţară mai normală? Să fiu bucuros că nu m-am născut într-o ţară dintr-o zonă geografică în care ideea de acces liber la orice, este o utopie? Nu ştiu ce să spun; aici m-am născut şi probabil că aici voi muri, adăugîndu-mă neamului meu, cu bunele şi cu relele mele, la bunele şi relele neamului meu.

Desigur, n-am de gînd să-mi neg originile şi nu mă sfiesc să afirm tare şi răspicat oricui mă întreabă, că sînt român. Nu-mi neg originile şi-mi iubesc părinţii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Îmi iubesc rudele, prietenii, colegii, cunoscuţii şi necunoscuţii din preajma mea şi a voastră, dragi concetăţeni.

Şi totuşi... mă şi vă întreb: ce este în mintea românilor care nu mai au scuza ocupaţiei sovietice din anii 1940, să-i voteze pe urmaşii celor care-au rupt în acei ani, coloana vertebrală a poporului român?

Ce  resorturi îi fac pe aceşti oameni, tineri sau bătrîni, să nu vadă şi să nu înţeleagă, în ce poziţie extraordinară este acum România, din toate punctele de vedere (economic, politic)   prin apartenenţa la NATO şi la UE?

Ce este în mintea mea? O imensă tristeţe. 

*Creatorul Face Book. 

Pe scurt

Să fie limpede pentru oricine: eu votez, NU candidez. 

N-am fost membru de partid niciodată şi nici nu voi fi. 

Nu-s propagandist, nici postac. 

Spun doar uneori, ceea ce gîndesc la un moment dat şi atîta tot. 

Nu-s captiv dpdv electoral şi nici nu voi fi. 

Voi vota de fiecare dată aşa cum am făcut şi pînă acum, potrivit ofertei electorale şi nu neapărat o listă de partid sau un personaj politic anume. 

Din toate aceste puncte de vedere, poate puţine dar solide, voi vota la scrutinul pentru europarlamentare, FC. 

Acest partid vine cu nume noi, neîntinate de mocirla politică dîmboviţicană. 

Despre restul de partide şi de alianţe, m-am lămurit: fac totul pentru ei şi nimic pentru noi. 

Şi ca să fie şi mai limpede, reafirm: NU voi mai alege niciodată, răul cel mai mic. 

Nu există rău mai mare decît să crezi că răul cel mai mic este un rău digerabil, agreabil, sau la limită, un rău suportabil în comparaţie cu baubaul. 

Răul este rău şi cu asta am spus tot. 

Avem nevoie de o schimbare radicală în viaţa politică şi eu cred că FC ne poate oferi o variantă credibilă pe acest drum de reînnoire a societăţii noastre. 

Cam asta e.

Teofil

Pusesem punct acestui blog. O veste năpraznică m-a făcut să-mi reconsider poziţia: s-a stins un mare patriot, Teofil, pe numele său lumesc Ion (John) Herescu. Spirit enciclopedic, savant, autor, profesor universitar cu două doctorate, blogger recunoscut ca fiind extrem de valoros de foarte mulţi oameni de cultură.

De trei zile încoace, am fost plecat. Unde? În lumea tristeţii fără de margini şi o să mai rămîn o vreme acolo. Teofil a fost nu doar un prieten virtual extraordinar, a fost un mentor şi un îndrumător cultural şi spiritual pentru mulţi; pentru mine a fost un om deosebit în mod special şi nu voi spune de ce, acum. Va mai trece un timp pînă să-mi treacă nodul din gît şi va trebui să treacă un timp şi mai lung pînă cînd voi reuşi să-mi stăpînesc lacrimile.

Voi reveni. De ce? Simplu: pentru că abia acum am priceput ce mi-a spus Teofil, cînd am iniţiat acest blog: dacă ai început, continuă. E LEGE! ,

Urare pentru voi

"Dumnezeu, după ce s-a dăruit pe de-a-ntregul în lumea în devenire, nu mai are nimic de oferit: este rîndul omului să dea. Iar acesta poate să dea avînd grijă ca, în calea vieţii sale, să nu se mai întîmple sau să nu se întîmple prea des ca, din cauza lui, a omului, Dumnezeu să regrete că a îngăduit lumii, să devină!"
Hans Jonas, citat în nu din, cartea Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu. 
Vă urez cu drag, Sărbători Pascale luminate!

proverb

Cînd tinerii vor înţelege ce le spun bătrînii, vor fi bătrîni şi nu-i vor mai putea învăţa nimic pe tineri.

Ieri, azi, mîine

Fiecare zi se scurge diferit şi parcă, nu. Fiecare zi are unicitatea sa dar parcă, nu. Multe dintre zilele mele par a fi asemenea dar parcă, nu.

Ieri a trecut, azi încă mai e, dar mîine, ziua de mîine chiar dacă va veni, oare cum va fi? Va fi ziua de mîine mai bună decît ziua de ieri, de alaltăieri, sau mai bună de cum a fost ziua aceasta – prezentul în care încă mă simt captiv? Cum ar fi oare, să poţi rămîne la infinit, într-o zi care te-a împlinit perfect? Grea întrebare, ştiu, şi nu aştept răspunsuri.

Ieri, azi, mîine.

Şi nopţile dintre ele. Cum trec nopţile noastre? Trec nopţile noastre iubind, visînd sau croind planuri de vis pentru zilele ce vor veni?

Ieri, azi, mîine.

Trăim între vis şi realitate. Şi zîmbim. Zilele mele de toate zilele, se scurg. Se scurg între vis şi realitate. Probabil că uneori, trebuie să ne oprim la marginea dintre dintre vis şi realitate.

Zilele mele de toate zilele, au nevoie de un scurt răgaz: este musai să mă recalibrez între trăirea dintre real – zilele mele de toate zilele – şi universul acesta acaparator, univers aparent real deşi impalpabil, al lumii virtuale.

Pe curînd? Habar nu am. Voi vedea ce mai am eu de trăit, în zilele mele de toate zilele.

Tîrgul de turism 2014 Romexpo

Mno. Am fost, am văzut, am plecat. Neimpresionat.

Cifrele oficiale spun că au participat vreo 280 de operatori de turism. Nu i-am numărat, nu ştiu dacă i-am vizitat pe toţi. Am observat o blazare cumplită şi o nivelare a ofertării. Cam aceleaşi destinaţii, preţuri sensibil egale, nimic incitant, nimic nou.

Cea mai importantă agenţie de turism a lipsit şi în acest an ( he he, n-o numesc pentru că ştie ea, de ce n-a participat), iar alte agenţii de turism ceva mai noi care promiteau în anii anteriori să devină de top, au preferat să nu participe.

Vremuri grele? Cam aşa ceva.

Foarte greu pentru un om obişnuit (nu de rînd, dobitocilor, nu de rînd) să decidă cheltuirea într-o singură săptămînă de vacanţă resurse care i-ar putea asigura traiul pentru un an. Şi totuşi…

Am ochit o excursie combinată: Israel (vreo şapte zile) + Iordania (vreo patru nopţi).

Mai vedem. Ştiu că oferta este (relativ) mincinoasă (mormîntul lui Moise de exemplu) daaar, tare-s curios să văd pe viu, măcar, oraşul antic săpat în stîncă, Petra.

Şi mai ales, aş vrea să văd ce înseamnă un regat populat de oameni care se revendică de  la Islam, oameni care admit că Profetul Mahomed i-a recunoscut ca profeţi pe Moise şi pe Iisus. Cam asta doreşte ecumenistul care sînt, să înţeleagă la faţa locului: toleranţa religioasă în numele aceluiaşi Dumnezeu!

Dacă acest proiect va prinde contur, vă voi relata impresiile mele de la faţa locului. Dacă nu, sper ca măcar unii dintre cei care au citit aceste rînduri, să dorească să ajungă pe aceste meleaguri şi să-mi povestească ce-au văzut, simţit, trăit. 

Întrebare

“Cînd întorc privirea spre trecut,am impresia că mă aflu în faţa unui imens timp pierdut” – spunea Jose Saramango în 1989, într-un text unde încerca să definească raporturile ficţiunii sale cu istoria”.

Noi ce putem spune dacă încercăm să definim raportul dintre speranţele noastre din decembrie 1989 şi mizeria în care ne-a tîrît clica politică aflată la putere în toţi aceşti 24 ani?

De primăvară

Vorbele sunt apă de ploaie; cum vin, aşa se duc. Important este să-ţi îmbrăţişezi iubita/iubitul în fiecare zi şi să-l/s-o săruţi zilnic cel puţin de două ori. Cu ochii în ochi pentru că vorbele uneori, mint; ochii, niciodată! Nu aşteptaţi zile onomastice, 1 sau 8 martie, sărbători religioase sau laice. Fiecare zi este o sărbătoare care trebuie, repet trebuie, celebrată aşa cum se cuvine, alături de cei dragi şi mai ales, de fiinţa iubită cu care îţi împarţi viaţa. Hai, că nu-i chiar aşa de greu!  Curaj! 

Tac

Te iubesc, patria mea

Hai la culcare, ţară obosită.

Şi odihneşte-te un veac sau două.

Bagă vîrtos în veşnica ispită 

Degringolata tinerime, nouă.

Stinge lumini, feştile, lumînări

Închide orizonturi, taie zări.

Trage oblon peste speranţe

Şi mai ales, drapează-te în hanţe.

Şi  spune drept, nu te ascunde

Că nici nu prea mai ai, pe unde.

Spune drept ca să se ştie

Cum e astă Românie:

Unde-i bine nu-i de mine

Unde-i rău, hop şi eu!

Tagma hoţilor ţi-e dragă

Îi urăşti pe cei ce-au snagă.

Poporenii vai de ei

Ce votează pe ulei

Rînjesc ştirb cu mîini întinse

Spre pomenile prelinse.

Nu-ţi sunt dragi oamenii drepţi

Pui în foncţii  doar inepţi.

Vom trăi mîine ca ieri

Şi vom merge, nicăieri.

Hai la culcare, ţară obosită.

Şi odihneşte-te un veac sau două.

Bagă vîrtos în veşnica ispită, 

Degringolata tinerime, nouă. 

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Indila / Ultimul dans

Omul nou

Am cunoscut un astfel de individ, ieri. N-are nici cea mai mică tresărire de conştiinţă.

Adică: NU admite că s-ar fi putut înşela participînd activ în anul 2012 la manifestaţiile care au determinat căderea guvernelor Boc şi MRU.

Nu admite că atunci a fost o lovitură de stat.

Are sub 30 de ani şi nu crede aproape nimic din ce i-am spus despre comuniştii de dinainte de 1989 deşi, el m-a întrebat, despre; credea că fabulez. N-am insistat pentru că era limpede că n-avea rost. 

Acest OM NOU, este un tînăr instruit, lucrează în IT, şi ştie cîte ceva din istoria universală; ştie cîte ceva şi din alte domenii: literatură, ştiinţe, mai puţin teologie sau filosofie. Păcatul său? este logic daaar, nu şi raţional.

Ca el, sunt prea mulţi oameni noi, tineri care habar n-au de unde vin şi ce vor să facă în continuare. (dpdv istoric).

Cînd i-am desenat acestui tînăr că Ponta este în linie directă din Ceauşescu - Iliescu, a căscat ochii mari şi IAR nu-i venea să creadă.

Asta este problema: long story, partidă pierdută începînd cu învăţămîntul promovat de Dolfi Drimer şi continuat de Ecaterina Andronescu.  

Recapitulez pe scurt ce mi-a spus omul nou:

Omul nou vorbea în clişee negative despre Patapievici, Pleşu, Tismăneanu.

Omul nou a recunoscut că n-a citit nici-o carte scrisă de aceşti oameni.

Omului nou nu-i venea să creadă că A3 este o oficină de propagandă toxică deşi, CULMEA, recunoştea că Voiculescu este penal; numai că omul nou, este în continuare convins că Băsescu este răul absolut.  

Picătura chinezească de la A3, şi-a făcut efectul!

Pe scurt, concluzia mea: omul nou visat de Ceauşescu a apărut,  este ferm în convingeri daaar, debusolat.

Apropo: ce busolă are poporul român? 

Dezordinea savantă

Tagma nevertebratelor cu chip de om, ştie la perfecţie să folosească extrem  de eficient tactica cernelii adoptînd tehnica de supravieţuire a benignei caracatiţe marine, caracatiţă care se învăluie într-un nor de ceaţă-cerneală  pentru a scăpa de o ameninţare căreia nu-i poate face faţă. Şi evident, tagma nevertebratelor cu chip de om se adaptează inventînd şi folosind la maxim, dezordinea savantă. Tehnica e simplă: ori de cîte ori tagma nevertebratelor cu chip de om este pe punctual de a fi prinsă în corzi şi de a încasa ceea ce i se cuvine, lansează teme false prin interpuşii vuvuzele, mercenari vînduţi ideii că sofismul este adevărul suprem mai ales dacă publicul ţintă a fost foarte bine tocat în mojarul manipulării obsesive cu pistilul picăturii chinezeşti: orice minciună repetată obsesiv, devine adevăr incontestabil. Maeştrii manipulării, ştiu foarte bine ce fac: lansează nor de ceaţă după nor de ceaţă peste toate evidenţele şi pro-pun la rang  de adevăr absolut, dezordinea savantă în numele unei sintagme îndelung verificate: dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i. Problema este că tagma nevertebratelor cu chip de om care manipulează, se adresează tagmei nevertebratelor cu chip de om care care abia aşteaptă să fie manipulată. Restul de oameni (încă?) vertebraţi, scrîşnesc în modul cel mai democratic posibil încercînd ca nişte veritabili Sisifi, să demonteze dezordinea savantă instituită de nişte ticăloşi penali, ticăloşi care ştiu foarte bine că proştii se complac în dezordine, sunt mulţi şi-i votează invariabil, pe cei care-i mint. Chiar aşa: cine are nevoie de adevăr sau de ordine într-o ţară în care începînd de la grădiniţă afli că un căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ, şi de-l prinzi cu raţa-n gură, el se jură că nu fură? Ce-i de făcut? 

Nu aşa chiteam noi c-o să fie

„Nu chiteam noi că aşa va fi; ne-am înşelat cu toţii pentru că ne legănam şi pare-se că încă ne mai legănăm pe iluzia unor idealuri.” 

Habar n-am dacă citatul de mai sus, este redat cu acurateţe. Ştiu în schimb că l-am citat din memorie pe un tătic al unui coleg de liceu, coleg care a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai adolescenţei mele.

Prietenul meu de atunci, Andrei, mă luase sub oblăduirea sa; de ce? Habar n-am!

Poate pentru că simţise că mă simţeam stingher în colectivitatea de copii ai părinţilor din eşaloanele doi şi trei ale partidului aflat la putere în anii 1960 (către 1970)?

Chiar nu ştiu şi nici nu mai contează. Aş avea multe de spus dar, cui îi mai pasă? Oricum, eu reprezentam EXACT segmentul de tînăr venit în acea şcoală, dinspre proletariat. 

Altceva vreau eu acum, să spun. Şi anume, că istoria se cam repetă dacă şi numai dacă, nu învăţăm nimic din greşelile trecutului. Se repetă? Nu chiar: se perpetuează, ceea ce este chiar mai rău.

Aşa-i că nu aşa chiteam noi  c-o să fie, cum este azi, privind retrospectiv la decembrie 1989?

Au trecut cum au trecut din 1989 şi pînă acum, douăzeci şi patru de ani. Cam tot atît cît a „domnit” Ceauşescu peste România. Cu ce ne-am ales?

Spuneţi voi, dacă aveţi ceva de spus: aşa chiteaţi voi atunci, că va fi?

Ps. Nici despre Andrei, nu mai ştiu nimic. 

De ce-aş fi trist?

Vorba poetului: nu-mi este casa acoperită cu şiţă? Îmi e.

De ce-aş fi trist?

Plonjez în memorie şi extrag fără plăcere un episod petrecut în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. De fapt, două episoade.

Eram la începutul anului 1992 într-un oraş apropiat de graniţa cu Ungaria, unde aveam ceva treburi; nu le spun afaceri pentru că pe atunci, nimeni nu ştia să facă afaceri; toată lumea care avea acces cît de cît la „ponturi” cumpăra şi vindea diverse „chestii” cu un profit oarecare. Piaţa era permisivă, iar cumpărătorii erau ahtiaţi de ceva nou adică aproape orice (papuci, blugi, haine de piele, bijuterii, cafea, etc) după seceta de mărfuri de dinainte de anul 1990. Nici măcar invazia mărfurilor turceşti şi mai tîrziu, chinezeşti, nu era în stare să satisfacă apetenţa doritorilor de alte mărfuri în afara celor oferite de comerţul socialist. Să trecem, peste.

Prietenul meu cel mai bun din acea zonă, mi l-a prezentat pe Ghiţă ca pe un om de încredere. Voinic, cu o privire limpede, smead, purtător al unei mustăcioare subtil conturate peste buza superioară a gurii sale cărnoase, fălcos, posesor al unui vocabular minimal. Soţ devotat şi tată a doi copii frumoşi, fată şi băiat.

Sîntem într-un autoturism şi mergem către Ungaria. El conduce. Tac eu, tace şi el. Sparg tăcerea şi întreb: - Ce părere ai despre Iliescu? – GUNOI, replică Ghiţă, scurt. – Ce crezi despre Ceauşescu? – Mare bandit. – Roman? – Gunoi. – Tokeş? Nu primesc răspuns. Tac. Ajungem la graniţă. – O să vezi că gunoaiele astea de români, ne vor ţine pe loc. Tac. Trecem de graniţă, mergem unde trebuia să ajungem şi revenim în romanica. Întreb: - De ce ai spus că românii sunt gunoaie? Primesc o privire severă şi după o tăcere lungă capăt un răspuns năucitor: - tu eşti român dar nu cred că eşti gunoi; eu sînt român şi sînt un gunoi.

Tac. Nu după multă vreme, mă întîlnesc şi cu alţi prieteni ai prietenuilui meu. Maghiari. Unul dintre ei, îmi spune: - la sfîrşitul anului, ne vom privi prin cătarea puştii. Replic fără ezitare: - nici vorbă de aşa ceva. Nu primesc răspuns.

A doua zi, mă reîntîlnesc cu Ghiţă. – Ai înţeles? – Nu; ce să înţeleg? – Pînă acum, eşti singurul român pe care-l văd că spune că nu vom avea război cu ungurii E plină zona de GUNOAIE. – Nu cred că înţeleg ce spui. – Vei vedea peste vreo douăzeci de ani: românii au vocaţia trădării.

De ce-aş fi trist? Pentru că Ghiţă a avut dreptate? E plină ţara de GUNOAIE!

Şi ne-am obişnuit... De ce-aş fi trist?

Ps. Nicidecum n-am înţeles de ce Ghiţă, se considera a fi, gunoi. 

Fapt divers

Intru în parcarea magazinului yyy  (că doar n-o să-i fac reclamă) şi găsesc imediat un loc liber unde să-mi pot abandona beamveul; bată-te norocul Ghiţă, (prietenul meu de la Oradea la care voi reveni), că de la tine am învăţat să-i spun aşa, credinciosului meu  deşi cam vechiului meu  automobil, BMW.

Am de făcut ceva cumpărături strict necesare: bere şi chipsuri, he he. Şi desigur, ţigări. Am avut încă o zi grea şi probabil că diseară mă voi relaxa privind la nesuferitul televizor diverse prostii care-mi vor ocupa şi acest sfîrşit de zi, dacă nu mă voi hotărî cumva în sfîrşit să fac o chestie care-mi dă tîrcoale de mai multă vreme: să intru pe internet, să iau legătura cu nişte prostituate şi să le întreb: ce poftiţi voi fetelor şi mai ales, cum aţi ajuns voi aici, în lumea prostituţiei? Ce vă mînă pe voi să rămîneţi în această lume infectă?

N-am ce şi nici de ce să le cer ca prestaţie; mă interesează numai, motivele lor.

Nu ştiu de ce mi se pare că o discuţie cu aceste nefericite m-ar putea lămuri; poate pentru că fac o legătură între prostituate şi politicieni? Hm. Nu ştiu. Oricum, dacă mă gîndesc mai bine, fetele acestea promit numai ceea ce ştiu că pot să ofere. În fine.

Soţia mea este plecată într-o delegaţie dar ca de obicei, mi-a lăsat frigiderul plin cu tot felul de bunătăţi; geaba: dacă ea nu e, nimic nu e.

Fata noastră este pe punctul de a divorţa şi nu vrea să ne spună cum a ajuns la această ruptură de Gabriel, iar fiul nostru tocmai mă anunţase că Dana, prietena sa, a rupt relaţia. Rahat. Viaţă cusută cu aţă.

Împing căruciorul de cumpărături printre rafturile bine luminate, rafturi pline cu mărfuri de calitate îndoielnică. Am de ales? Am: să iau un avion şi să merg la schopping în oricare altă ţară  din UE, probabil în  afară de Bulgaria. N-am timp de aşa ceva. Şi nici destui bani dar, asta-i altă discuţie.

Evident că nici azi nu găsesc berea mea preferată. Nu-i nimic. Iau ce mi se pare a fi asemănător şi plec. Nu mă obosesc să mai duc căruciorul pînă la locul unde mi-aş putea recupera fisa de 50 de bani. Îmi iau berea din cărucior şi-i fac semn unui ins mărunţel, cu o barbă neglijentă să ia căruciorul şi să recupereze amărîta aia de fisă; mă simţeam generos. OMUL acela vine, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune:

- Eu nu sînt cerşetor; eu vînd cărţi. Şi în treacăt fie spus, la Parndorf, în Austria, căcăţelul acesta de fisă  introdusă în căruciorul de cumpărături, valorează 50 de eurocenţi.

Încep să mă simt stînjenit. Drept este că l-am văzut uneori pe acest OM, stînd pe bordura aleii care merge către magazin cu nasul în cîte o carte jerpelită, aidoma altor cărţi expuse acolo, pe betonul neprimitor. Dar nu-mi pot imagina că a fost şi el, în Austria, la Parndorf.

Îmi adun curajul şi încerc să fac un  mini sondaj de opinie: - Ce crezi despre politicieni? – Nişte curve mincinoase. – Cum aşa? – Curvele adevărate iau bani pentru ceea ce oferă şi FAC; politicienii iau bani pentru ceea ce nu vor face niciodată nimic din  ceea ce au promis.

Schimb discuţia şi întreb: - Ce carte-mi recomanzi? – Nici-una. Ai citit Lup Larsen?  - Ăăăăă, cred că da, în urmă cu mai multă vreme; Jack London? – Vezi că ştii? Acolo este expusă întreaga teorie a vieţii: viaţa este o LUPTĂ!

Descumpănit, îmi aduc aminte de nenea Tomiţă (altă paranteză) care-mi spusese cam acelaşi lucru în urmă cu mai multă vreme; nimic nu este nou sub soare? Pare-se că nu prea...

- Bine. Uite cum facem: las căruciorul aici şi tu vei stabili cine ia fisa de 50 de bani; apropo, cum te numeşti? Eu sînt Daniel. – Nu-mi pasă cine eşti şi cum te numeşti; eu sînt un ins oarecare despre care n-o să-ţi mai aminteşti nimic. La ce bun să-ţi spun ce nume am? – Faci cum vrei. Încerc să-ţi spun că mi-ar plăcea să mai vorbim.

Şi am plecat. Beamveul m-a dus pînă acasă, am vorbit la telefon cu EA şi cu EI, am scormonit în frigider şi m-am îndestulat; apoi, după ce-am pilit vreo două beri, m-am întrebat:de ce n-am văzut niciodată ce carte citea mărunţelul acela cu barbă neglijentă care părea cerşetor deşi nu era? Proastă întrebare; de fapt, ar fi trebuit să mă întreb: de ce mărunţelul bărbos gîndea la fel despre politicieni la fel ca mine şi ca voi. NU? 

Cam asta e:

- dictatura lui Dej a fost sprijinită de tancurile sovietice pînă cînd sovieticii au fost convinşi că şi dacă se retrag din România, învăţăturile lui Stalin vor dăinui; au dăinuit.

- dictatura lui Ceauşescu a fost percepută ca fiind un rău relativ acceptabil, atîta vreme cît românii nu mai depind de Moscova în mod explicit; fals.

- democraţia iliesciană de după 1990 a prins rădăcini şi nu pare a mai putea fi eradicată

De ce? Simplu: popor amorf. Adică.

Dacă nici la zece ani de apartenenţă NATO şi şapte ani de apartenenţă UE nu ne-am trezit, degeaba imnul nostru se numeşte cum se numeşte.

Mioriticim şi asta ne ocupă tot timpul.

Şi invariabil, uităm de Eminescu.

„Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.”

Cam asta e: cine vrea să ne-nţeleagă vază frunza cea pribeagă: Caragiale, Enescu, Cioran, Eliade, Culianu, Ionesco, Brâncuşi; şi cu voia dumneavoastră, cei care acum, sunt departe de ţară; nu mai mult de vreooo trei milioane de suflete care ard şi se mistuie pe meleaguri străine pentru că în romanica, n-au loc de impostorii care s-au cocoţat la putere, votaţi de popor.

Cam asta e. Pînă cînd? 

La zi

Oricîte certuri de eventual(i) îndrăgostiţi mai vedem/vedeţi în usl, un lucru este limpede: nici Crin şi nici Ponta nu vor fi noii prezidenţiabili.

Pe scurt:

 - PNL caută cu disperare o formulă cît de cît onorabilă de a ieşi din îmbrăţişarea toxică în care s-a complăcut cu PSD, iar PSD caută  tot cu disperare o formulă prin care să iasă din îmbrăţişarea sufocantă în care s-a complăcut cu un duşman ideologic deşi, muuulte lucruri îi adună şi îi animă, de muuultă vreme.

Tot pe scurt: Crin este neglijabil de multă vreme pentru cancelariile occidentale, iar Ponta tocmai a reuşit să iasă din cărţi, definitiv.

Cine neglijează aceste lucruri în zilele acestea, este sinucigaş dpdv politic.

Şi mai pe scurt: PNL n-are alt prezidenţiabil şi cel puţin momentan, joacă în continuare cartea Crin, fie şi numai pentru că susţinătorii săi vor fi debarcaţi imediat ce Crin nu va mai juca rolul pe care îl joacă, acum; pe de altă parte, cei care au mizat pe domnul Ponta în PSD, încep să aibă nelinişti: au trecut deja zece ani de cînd nu ei au preşedintele, şi tot zece ani sunt de cînd participă la guvernare pe sponci: fie sprijinind PDL, fie sprijinind PNL, fie ca acum, promiţînd o mare parte din puterea absolută, către un prezidenţiabil nejucător.

 - Pe de altă parte, PDL se complace în ipostaza de pîndar: aşteaptă cu răbdarea gonaciului să vadă ce va face vînătorul deşi, habar nu are nici cine este vînătorul, nici ce ar trebui el, pdl, să vîneze. Predoiu este un iepuraş şi nimic altceva.

- UDMR are propria sa agendă şi ca de obicei, se va vinde oricui îi va da măcar încă o bucată de autonomie etnică; va vota tot ca de obicei, pentru accederea la guvernare.

- Ce mai rămîne? Nu discut despre minorităţi pentru că se ştie cum votează reprezentanţii dumnealor: cu puterea, indiferent care ar fi (mă întreb ce rost are ca minorităţile să fie automat reprezentate în Parlament dar, asta-i o altă discuţie).

- Rămîne speranţa. În cine? Personal, mizez pe MRU.

Rămîne întrebarea: cine va fi noul prezidenţiabil din partea USL? Dacă aşa cum am spus, nici Ponta şi nici Crin, problema rămîne deschisă. Şi nu cred că alegerile pentru Parlamentul European vor da răspunsul la această întrebare.

Păreri? 

Campionii

- Ilie Năstase  se lasă  filmat în propria sa casă, alături de o cîntecăreaţă oarecare, nobilă doamnă despre care nimeni nu ştie nimic.

- Marea doamnă a gimnasticii, Nadia Comăneci, după ce-a fost serios admonestată pentru reclama la o toxică margarină, se lasă în continuare folosită la o reclamă tembelă pentru o canapea.

- Marele Ţiriac, organizează în continuare, măcelul de la BALC.

Din campioni respectabili, aţi devenit campioni ai nesimţiririi şi ai lăcomiei dusă pînă la absurd.

Scurt pe doi:  SICTIR!

Punct de vedere

 Să enumerăm pe scurt:

- A fost reîncarcerat un fost prim ministru?

- Au mai fost trimişi în judecată cîţiva parlamentari?

- Au mai fost arestaţi cîţiva infractori care se credeau intangibili?

Da. Ei, ŞI? Am rezolvat corupţia? Nici pe departe!

Problema este mult mai gravă şi nu dăm semne că vrem să  o rezolvăm. Nu atîta vreme cît suntem complici cu TOŢII, da, cu TOŢII! la  corupţia care începe cu pervertirea sufletelor copiilor încă din grădiniţă; corupţie care se amplifică în şcoala elementară; corupţie care ia avînt în treapta premergătoare liceului; corupţie care perverteşte licceenii care fură bacalaureatul; corupţie care îi amăgeşte pe copii, că este la îndemîna unei şpăgi oarecare să-şi poată trece în palmares absolvirea unui institut superior de educaţie, facultatea; corupţie care le permite acestor copii pervetiţi să acceadă inclusiv la titlul de doctor în habar n-au, ce!

Problema este la noi, nu la copiii noştri: cum îi educăm, aşa sunt: calpi. Şi aşa îi vor educa şi ei, pe fiii lor: calpi şi corupţi.

Habar n-avem ce rău le facem copiilor noştri în acest mod şi habar n-avem că mergînd pe această linie de non-educaţie, nepoţii copiilor noştri vor fi nişte NETOŢI.

Asta vrem?

Probabil că, NU!

Dar.

Nu ne legănăm prea tare pe iluzia că dacă fiecare dintre noi, îi pune proptele propriei progenituri, contribuie la bunăstarea vieţii sale?

Dacă ar fi cazuri izolate, aşa ar fi.

Problema este că generalizarea acestei practici a devenit cotraproductivă pe plan GENERAL şi acest lucru a început să se vadă din ce în ce mai limpede: impostura şi incompetenţa au atins cote inimaginabile şi aceste lucruri ne afectează atît pe noi, cei care predăm ştafeta, cît mai ales pe EI, tinerii care vor prelua (şi preiau) ştafeta vieţii.

Tot pe scurt: îmi imaginez o lume în care nepoţii noştri, nu vor mai trăi umilinţa ca parlamentarii aleşi de ei, să mai fie nişte infractori.

Aşa cum am spus, problema este la NOI: ce vrem să facem cu nepoţii noştri? Cum ne educăm copiii gîndindu-ne la strănepoţi?

Ce punct de vedere aveţi? 

Punct şi de la capăt

Habar n-am cui (ca persoană, pepele sau pisică) sau cărui lucru anume (ca atitudine) i-am pus capăt pînă acum; probabil că nimănui, încă.

Dar.

Acum, la început de an, voi reîncepe să fiu ca şi cum pînă acum, nu s-a întîmplat nimic, rău.

Mizez pe optimism şi mai ales, mizez pe chestia aceea, din ce în ce mai puţin prezentă în vieţile noastre: bunul simţ elementar.

Încep acest an cu încrederea că dacă trecem peste egoisme şi mai ales, dacă trecem peste vanităţi exacerbate, avem şansa de a ne reîntîlni în libertatea compusă de gîndurile noastre nobile.

Cer prea mult?

Ştiu că nu cer prea mult şi în acelaşi timp ştiu că şi voi , dragilor, doriţi acelaşi lucru: apropiere sufletească şi înţelegere ÎNTRU normalitatea diversităţii noastre.

Hai să punem punct neînţelegilor vechi şi să o luăm de la capăt începînd de ACUM!

Vreţi?  

La mulţi ani!

Viitorul sună bine?

Şi o foarte interesantă incursiune în trecut, evocată de Teofil 
.

Teaşcă. Titi Teaşcă

Cine a fost el? Nimic mai mult decît un prăpădit (oare?) de antrenor de fotbal, antrenor care a crezut nebuneşte în fotbalul frumos, fotbal care pe vremuri se juca la graniţa dintre amatorism (în sensul bun al cuvîntului) şi profesionism (în sensul cel mai rău al cuvîntului pentru sportivitate).

De ce-l amintesc? Simplu: atunci cînd a fost nevoit să se retragă din fotbal, a scris o carte intitulată Ce rău v-am făcut?

Titi Teaşcă n-a căpătat răspuns la întrebarea asta, niciodată. Cine să-i răspundă? În fine...

Uite, va trece şi anul acesta, ca mulţi ani care au trecut şi care or să mai treacă. Nu mă întind prea mult la vorbă pentru că acum, cam toată lumea este mai preocupată de familia reală şi (cred) ceva mai puţin de prietenii virtuali (blog, FB, etc).

Nu mă mai interesează fenomenul fotbalistic de multă vreme; prea a încăput ŞI acest sport pe mîna profesioniştilor în rele (nu insist...).

Zic numai un lucru: am lipsit în ultima vreme din blogosferă; motivat sau nu, vă întreb: ce rău v-am făcut? Ştiu că pe unii dintre dumneavoastră, cititori ai acestui blog, v-am dezamăgit; ştiu şi regret. NU EXEMPLIFIC.

Nu promit, blablabla, nimic în viitor; ne aşteaptă un an greu, vor fi provocări diverse.

Iar, nu insist.

Tot ce vreau eu acum, la sfîrşitul acestui an, este să vă urez ca anul ce vine să ne găsească în termeni mai buni: eventual, ca nici-unul dintre noi, începînd cu mine, să nu-şi mai poată pune întrebarea lui TITI: ce rău v-am făcut?

LA MULŢI ANI! 

DA

- Aici nu e limpede. Poţi să pui camera (de luat vederi) puţin mai jos?

- Sigur că da, mai întrebi?

- Acum este prea jos; nu văd florile.

- Acum?

- Acum le văd. Ieşi te rog din camera mea şi mergi către bucătărie.

- OK!

- Spune-mi ce-a făcut mami pentru masa de Crăciun.

- Îţi arăt: sarmale, ciorbă acră, cîrnaţi, piftie, friptură; am cumpărat şi „porcării”: lebăr, şorici, tobă.

- Nu-i destul; trebuie ca numărul bucatelor de Crăciun să fie, NOUĂ!

- Nouă sunt, dacă pun la socoteală şi cozonacul.

- Bine. Acum arată-mi sufrageria.

- OK!

- Am văzut. Ce vă lipseşte?

- Tu.

- Obişnuiţi-vă; am plecat şi mi-e bine aici unde sunt.

- Ştim.

- Bine. În anul care stă să vină, ne vedem; LA MINE ACASĂ.

CÂRMACII

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

Alexandru Vlahuta, Targoviste,1881,iunie

Punctul pe I

 „Un om este om nu dacă devine înger; nimeni nu devine înger. Un om este om, numai dacă mai este în stare să regrete ce-a făcut”. (Gabriel Liiceanu, comentînd la tvr 3, despre cartea sa, Dragul meu turnător).

Aici este problema zilelor noastre: cîţi dintre noi mai suntem dispuşi să recunoaştem public,  dacă nu lucrurile rele pe care le-am făcut (individual sau colectiv),  măcar erorile de raţionament, de poziţionare în anumite cazuri şi de atitudine? Cîţi dintre noi regretă măcar, că n-au făcut ce trebuia făcut, atunci cînd era necesar acest lucru? 

La mulţi ani!

Vaccinaţi

Aşteptăm ceva. Ce? Încă nu ştim. Aşteptăm eventual ca buboiul politic actual,  să se spargă. Problema noastră este că nu ştim ce soi de puroi va ieşi din acest buboi dacă-l  spargem; şi mai ales, nu avem remedii colective (pfu, ce cuvînt!) pentru indiferent ce soi de puroi va ieşi prin spargerea acestui buboi. Stăm în expectativă pentru că ne-am obişnuit cu puroiul. Deşi suntem vaccinaţi de secole împotriva oricărui soi de puroi, încă ne iluzionăm că cine ştie, cîndva, cumva, vom găsi noi prin neimplicare, mai ALES prin neimplicare, un antidot la toate soiurile de puroi care ne invadează vieţile.  Numai că uităm că şi fiecare dintre noi, alimentează sursa tuturor puroaielor care ne cotropesc pe toţi, cu scuza iluzorie că fiecare dintre noi, se salvează în plan individual. Supravieţuim, DA? Şi aşteptăm...  

Colind celui departe de ţară

orice ai fi
si unde te-ai tot duce
cat ai fi de rau si cat de bun
ca mai crezi sau nu mai crezi in cruce
cel mai greu iti easte de Craciun

cand se strang strainii pe la case
si lumini se aprind din pomii lor
ti se face frig, un frig in oase
si de-acasa ti se face dor

bate vantul, bate dinspre tara
sufla in rani cu sare si pelin
bate vantul si te inchide afara
rudele in vizita nu vin

mori aici si nimeni nu te-aude
dar viseaza tot ce iti e pe plac
ca te barbieresti si pleci la rude
si gasesti pe masa cozonac

din putinul lor ai tai vor face
tot ce pot sa fie fericiti
sa traiasca in liniste si-n pace
sa mai rada, sa mai bea un sprit

orice ai fi si unde ai fi batrane
daca dorul salele ti-a frint
si din dor nimic nu-ti mai ramane
sa te asezi cu fata la pamant

si sa plangi cand altii-s sarbatoare
hohotesc de parca te-ar sfida
si sa-ti plangi durerea ta cea mare
si sa plangi de dor de tara ta

adrian păunescu

Plimbare prin centrul vechi

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.

În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cinzeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.

Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar... Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.

Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium... Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.

Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Gerografic. Viaţa îşi urmează cursul.

 Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.

Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea... :) Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleus este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu...

Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?

Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul...

Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.

Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum... Viaţa îşi urmează cursul, nu?

Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul...

Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.

Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.

Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Hanu’ cu bere să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu? 

Reflexii în oglindă

După o idee a lui SoriN 

Sursa Webcultura 

Premiul literar Augustin Frăţilă 2013

Deci.

Nu-s musai adeptul premiilor literare dar, nici nu resping menirea şi importanţa lor. Sigur că da, un premiu recomandă un autor sau măcar o carte dar, pînă la urmă numai Măria Sa Cititorul poate stabili ce valoare are o carte sau cît de frecventabil este un autor, aproape indiferent cine ar fi acesta. Rostul criticilor literari este cu totul altul dar, nu insist, acum. De fapt, nici nu mă pricep la această chestie.

Aşa că.

Am perceput pînă acum premiile literare acordate de diverse jurii numai din punct de vedere, cum să spun? Statistic? Chiar nu ştiu pentru că nici nu mi-a prea păsat. De ce mi-ar fi păsat? Citesc ceea ce vreau, după propriile mele intuiţii de cititor împătimit, adică părerile „cititorilor profesionişti” arareori mă abat de la modul în care îmi aleg lecturile. Cert este că o carte premiată merită atenţie dar asta nu înseamnă că o carte a unui autor care n-a fost premiat, nu merită atenţia cuvenită.

Adică.

Am să mă refer pe scurt, la decernarea Premiului literar Augustin Frăţilă ediţia 2013, respectiv cea de a doua ediţie a acestui premiu. Habar n-am cît de important este acest premiu în peisajul premiilor literare din România. Faptul că acest premiu este însoţit şi de un cec în valoare de zece mii de euro, mă lasă indiferent.

Ce vreau să spun.

Astăzi, la hotelul Intercontinental Bucureşti, are loc ceremonia acordării acestui premiu. De ce scriu despre acest lucru? Simplu: abia după ce-am citit două cărţi ajunse în finala de azi, am aflat că aceste cărţi au fost nominalizate împreună cu alte trei, de un juriu de critici literari respectabili, dintr-un total de 56 de apariţii editoriale în decursul anul 2012. Aflînd despre aceasta, m-am grăbit să citesc şi celelalte trei cărţi aflate în această competiţie, pentru a-mi face o imagine,

Bon.

Pe lîngă Omar cel orb şi Şoseaua Căţelu 42 am avut încîntarea de a descoperi alţi trei autori de mare valoare: Radu Aldulescu, Simona Sora, Dan Stanca, autori pe care mi-am propus să-i urmăresc îndeaproape de acum înainte. Regret că nefiind cititor profesionist, nu voi citi şi celelalte 51 de cărţi aflate iniţial, în competiţia aceasta. Vorba aceea, nimeni nu poate citi, tot, nu?

Închei.

După ce juriul de profesionişti ai lecturii au recomandat cele cinci cărţi pentru finala da azi, decizia a fost transferată unui juriu de cititori format dintr-un număr de 24 de boggeri.E bine aşa? Nu ştiu. Nu e bine aşa? Nu ştiu. Cert este că se pare că nu toţi cei 24 de bloggeri  desemnaţi a decide cîştigătorul acestei ediţii, au citit măcar aceste cinci cărţi. Sper să fie numai o părere nedreaptă din partea mea. Sper.

Acum.

Ierarhia mea, este:

1. Omar cel orb

2. Cronicile genocidului

3. Şoseaua căţelu 42

4. Hotel universal

5. Craii şi morţii

Probabil că voi  scrie cîte ceva, despre toate aceste cărţi, după ce voi afla verdictul.

- – -

Am scris aceste lucruri acum, la ora 21,51. Voi reveni.

bonus : detalii despre acest premiu

Păreri?

Nu ştiu alţii cum gîndesc sau cum sunt dar eu sper că este posibilă o renaştere a României. Presupun că mare parte dintre copiii noştri, cei care au plecat către zări mai normale în ultimii ani de zile, vor reveni o dată şi o dată în ţară cu tot bagajul lor de cunoaştere şi de competenţă şi-i vor spulbera pe urmaşii politrucilor care au acaparat acum, ţara. Premizele sunt favorabile. În definitiv, cînd a mai avut România în toată istoria sa, o poziţie atît de favorabilă din toate punctele de vedere (politic şi chiar economic) ca acum? Desigur, va mai dura un timp pînă să vedem acest deziderat, împlinit. Chiar dacă acest lucru nu se va întîmpla în timpul vieţii mele, cred cu tărie că acest lucru se va întîmpla cumva, cîndva. CRED!

Pasărea spin

Întreb

În urmă cu nu prea multă vreme, am afirmat ceva: a început să moară lumea noastră. Prin sintagma „lumea noastră” mă refeream evident, la cei care au acum, patru, cinci sau au deja şase decenii de viaţă, dacă nu cumva ceva mai mult. A murit o lume în care ierarhiile erau destul de binişor statuate, o lume în care nu era o ruşine dacă nu erai titrat sau licenţiat, o lume în care nişte principii de viaţă erau încă, respectate măcar, formal. O lume în care deşi stăpînită de un regim comunist barbar, reuşeam să ne păstrăm cumpătul deşi, de prea multe ori eram duplicitari: una gîndeam, alta spuneam. O lume în care a făcut carieră un banc în care BULĂ, eroul nostru naţional din acele vremuri, a spus într-o şedinţă de partid: tovarăşi, am o părere dar, nu-s de acord cu ea.

Ce avem acum? O lume  - aproape - complet diferită. Mai bună? Probabil. De fapt, cred că am ratat intrarea într-o lume mai bună începînd cu orbirea electoratului din Duminica Orbului din 1990. Trist este că orbirea noastră de atunci, a fost menţinută, hrănită de reţelele de manipulatori eficienţi şi  amplificată pînă la cote inimaginabile.

Nu mai avem ierarhii, adevăratele valori sunt puse la index, hoţia a devenit LEGE făcută de legiuitori aleşi! de popor! Suntem prin graţia alegerilor democratice, conduşi de o bandă de tîlhari la drumul mare.

Mulţi dintre români au ales în aceste condiţii, calea pribegiei. Mă întreb numai ce speră tinerii rămaşi în ţară. Ce lume îşi imaginează aceşti oameni tineri?

Sper să mă înşel dar, încep să cred că pentru aceşti tineri, Brîncuşi, Eminescu, Eliade, Ionesco, Noica, Blaga, Caragiale, Enescu, Cioran, Culianu şi chiar Creangă, NU mai înseamnă decît nume care pot fi găsite pe goagăl pentru o minimă satisfacere a unei curiozităţi efemere...

Mă înşel?

Aşa

Am început să mor cîte puţin din clipa-n care-am fost născut în lumea asta. Cînd am fost norocos, am murit de plictiseală. Cînd am fost nenorocos, am murit de tristeţe. Dezamăgirile m-au făcut să mor de-o boală grea: lipsa speranţei. Îngerul meu păzitor mi-a spus că mi-a fost hărăzită o soartă ceva mai bună: să mor anul acesta pentru că viitorul sună tare a rău. Nu mă mai agăţ de viaţă dacă asta mi-a spus îngerul meu. De ce-aş mai vrea şi alte morţi? Îmi ajunge una şi definitiv, BUNĂ! 

Despre cîine, ca om

Cu toată stima pentru părerile voastre eventual contrare, vă spun: denaturăm subiectul. Realitatea este asta: România este singura ţară europeană (sau măcar pretins civilizată) în care mor oameni din cauza cîinilor scăpaţi de sub un control hai să spunem, minimal. Vă rog să-mi daţi măcar un simplu exemplu de ţară civilizată în care moare anual un om din cauza acestor cîini sau la rigoare, dacă vreţi să facem abstracţie de morţi, daţi-mi un exemplu de ţară civilizată în care ZILNIC sunt muşcaţi aproximativ 40 de oameni, de cînii scăpaţi de sub orice control. Puteţi? NU cred! Vă mai spun ceva şi, gata: încercaţi vă rog să-mi explicaţi cum s-ar putea pune în balanţă, viaţa unui copil, cu viaţa tuturor cîinilor din univers. Dacă reuşiţi, mă dau convins... 
Ca să concluzionez: ce importanţă are dacă Ionuţ a murit de colţii maidanezilor sau de colţii unui cîine de luptă stăpînit de un nemernic? Ambele categorii de cîini sunt perfect eutanasiabile. Plus de asta şi închei, locul cîinilor nu este pe stradă, fără stăpîn. 
Ca animal domestic, cîinele trebuie să stea acolo unde îi este locul: acasă la deţinătorul său, domesticit şi evident, dresat.

Despre fericire

“La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

Implică-te dacă îţi pasă de copii

Joc secund

Merg liniştit şi (cred eu) lucid către destinaţia (mea) finală încredinţat fiind din şi de toată experienţa mea de viaţă pămînteană de pînă acum, că jocul secund nu există decît ca expresie a dedublării sau eventual, ca expresie a duplicităţii pe care fiecare dintre noi, cu rare excepţii, o cultivă cu nonşalanţă şi cu o splendidă candoare inconştient-absurdă în interpretarea vremelniciei .

Jocul secund nu este nimic altceva decît un jalnic subterfugiu în virtutalitatea căruia negăm nereuşitele noastre, proiectîndu-le către vini imaginare ale unor terţi cărora le transferăm neputinţele proprii sau/şi sau mai exact, laşităţile noastre de toate zilele.

Cert este (mi se pare mie a fi) un singur lucru: indiferent ce joc secund ne imaginăm pentru viaţa noastră (dacă-l adoptăm), ratăm fără excepţie, sensul existenţei şi la limită, chiar viaţa noastră pămînteană aşa cum şi cît este ea, ca “joc” principal.

Chiar avem nevoie de un joc secund? Eu cred că NU! Cred că ar fi suficient să ne prindem plenar, în jocul principal: viaţa aşa cum e, cîtă e dar, fără să apelăm la subterfugiile de genul jocului secund: minciuni, neasumări, negări.

Eu m-am dumirit (cred) cît de frumoasă este viaţa (acest dar Dumnezeiesc) şi-mi asum vremelnicia.

Voi?

Cam aşa ceva