Mosta

 Ce scrie la program: Istorie, politică, război, artă, ştiinţă, religie şi contraste între popoare şi culturi. Trei oraşe, fiecare cu istoria lui. Valetta oraş modern dar vechi de peste 400 de ani, capitala Marilor Maeştri, ce poartă numele celui care a învins turcii în marele asediu. Obiective: Catedrala Sf. Ioan, Palatul Marilor Maeştri, Grădinile Barakka. Mdina, fostă capitală a Maltei, cu Catedrala Sf. Paul, şi cetatea locuită „Oraşul Tăcerii. Mosta, unde vom fi încîntaţi de cea mai masivă construcţie bisericească din Malta: Domul Bisericii Sf. Maria. (noi le vom vizita în ordine inversă)

Relatare: După umbletul în exces de aseară mă trezesc cu nişte crampe musculare. Am nişte cîrcei la gamba (se putea altfel?) stîngă, că tot mă scoate pe mine din papuci, (cam) tot ce este de stînga. În fine. Umblu niţel prin cameră în vîrful picioarelor ca să nu o trezesc pe Silvia şi văd la un moment dat cum ventilatorul din centrul tavanului se opreşte. Pffff, asta ce-o mai fi? Mă duc la baie, ioc electricitate. Nu funcţionează decît becul din holul dintre dulapul pentru haine şi uşa băii, lîngă uşa de acces în cameră. Se trezeşte şi Silvia, iese pe balcon, întreabă vecinii, nici ei nu au curent electric. Va să zică defecţiunea este împărţită în mod democratic la toţi locatarii hotelului. Eh, trece şi asta. Doar un hotel de patru stele îşi va rezolva prompt problemele, nu? Cel puţin aseară, a durat mai puţin de zece minute pînă a fost deblocată uşa de la baie. Bine că nu s-a blocat cu unul dintre noi înăuntru, şi cu celălalt la plimbare cine ştie pe unde. J .

Camera este strict funcţională: un balcon cu două şezlonguri, apoi în cameră: două paturi alipite (sau nu), două noptiere, o măsuţă rotundă cu două fotolii, un birou cu scaun pe care este pus televizorul (15 canale, niciunul românesc, hip hip hurei! J ), apoi o comodă pentru geamantane şi un dulap în holul de la intrare, baia cu duş şi cadă. Foarte curat.

Ziua promite să fie călduroasă; deşi este numai puţin peste ora 7 soarele a biruit toţi norişorii şi ne inundă generos. Discul soarelui abia ridicat de la orizont pare – şi chiar  este – mare cît roata carului.

Avem o zi plină: dimineaţă vom vizita cele trei oraşe, iar seara vom participa la un festival al uleiului de măsline, un soi de ziua recoltei la maltezi. Dacă turul de ieri a fost gratuit – ca orice mostră – doritorii turului de azi au plătit cîte 45 de euro, bani în care intră transportul cu autocar, biletele de la obiectivele vizitate şi asitenţă. Ceilalţi, fac ce vor pe cont propriu dar dacă-şi închipuie cumva că ies mai ieftin, eu cred că se cam păcălesc.

Exact cînd să părăsim camera, a revenit curentul; tocmai la timp ca să mă bărbieresc.

Pornim. O convenţie turistică inter-ţări obligă agenţiile de turism să folosească pe lîngă ghizii de acasă şi ghizi locali. Unul dintre ghizi, Ianoş, ne spune că aceştia sunt foarte utili în anumite împrejurări, iar ulterior aveam să constatăm ca a avut dreptate, mai puţin într-un singur loc: aţi ghicit, în Sicilia J . Dar despre asta, mai tîrziu...

Şoseaua este destul de bună dar, cam îngustă. Cu fonduri europene, au fost angajate lucrări de extindere-lărgire de la două la patru benzi pe o porţiune de zece kilometri. Termen de predare la 1 octombrie 2014 dar deşi suntem la sfîrşitul lunii septembrie,  lucrarea nu-i nici pe jumătate încheiată deşi, sunt angajate – ţineţi-vă bine – nu mai puţin de 6 firme. Deci, se poate şi la alţii ca la noi, nu? J . Am făcut ceva fotografii pe drum dar, au ieşit invariabil, sau aproape toate, neclare...

Cum localitatea Mosta nu-i departe de Qawra, mintenaş ajungem şi tragem autocarul chiar în faţa celei mai mari construcţii bisericeşti din Malta: Domul Bisericii Sf. Maria, 

considerată a fi cea de a treia în lume! dpdv al diametrului cupolei nesusţinute de piloni. Cum la Vatican am fost, am un termen de comparaţie şi pot să afirm că aşa este!

Mosta, un mic orăşel care în secolele trecute era locuit mai mult de proletari, mineri care lucrau din greu şi nu aveau o viaţă tocmai plină de bucurii, motiv pentru care nu erau prea preţuiţi de alţi maltezi. Poate că n-aveau o viaţă prea frumoasă dar, mîndrie aveau cu duiumul aşa că s-au hotărît să facă ceva care să-i lase pe ceilalţi maltezi cu gura căscată: o biserică închinată patroanei oraşului, Sf. Maria. Pentru acest nobil scop, au desemnat patru bărbaţi mai de seamă care să colecteze şi să păzească fondurile necesare construcţiei, într-o cutie cu patru  lacăte. După eforturi care au durat 45 de ani, construcţia a fost terminată în anul 1857 şi pentru a fi siguri că nimeni nu le va copia minunăţia, au distrus planurile întocmite de arhitectul francez stabilit în Malta, George Grognet de Vasse.

La 9 aprilie 1942, o bombă de 500 de kilograme, 

a lovit domul dar din fericire, nu a explodat şi astfel această minunăţie a putut fi restaurată. Este de apreciat în ce stare bună se află această minunăţie arhitecturală – ca de altfel peste tot în Malta, unde am văzut că banii colectaţi de la turişti sunt folosiţi pentru o permanentă înteţinere a obiectivelor turistice. 

Golden Bay

Am ajuns la plaja Golden Bay, a doua ca importanţă din Malta, plajă amenajată cu nisip fin – importat din Africa! – umbreluţe şi şezlonguri şi unde turiştii vlăguiţi de înot şi arşi de soare, pot să-şi refacă forţele cu ceva bucate şi ceva udătură în trei locuri: un restaurant bunicel, o autoservire aflată chiar lîngă plajă 

sau pentru cei care vor altceva, restaurantul hotelului Radisson abia aşteaptă să-i servească şi pe guest – turiştii care nu locuiesc în hotel. Ghidul încearcă să ne sperie: preţul camerelor de la acest hotel urcă şi pînă la 3000 de euro pe noapte. Serios colega? Chiar toate camerele sunt atît de scumpe? Ghiduşule! J

Plaja cea mai lungă din Malta se numeşte Mellieha Bay şi are 600 de metri lungime; şi ea este amenajată printre altele cu nisip fin importat tot din Africa, pentru că este destul de aproape: doar 198 de kilometri. Dacă dimineaţă eram ameninţaţi de nişte nori urîcioşi, acum soarele străluceşte şi tînjim după umbră. Adie un vînticel care mai risipeşte valurile de aer fierbinte care ne împresoară de peste tot. Apa mării este îmbietoare şi puzderie de turişti înoată şi se prăjesc apoi la soare; bineînţeles, Silvia este printre ei.

Povestitorul, cînd nu smîngăleşte în notes, citeşte pentru a treia oară cred, Jurnalul de la Păltiniş. Am altă perspectivă acum, după ce am citit şi Epistolar. Şi-mi corectez o greşeală în care persistam: nu filosoful Noica a spus: „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, ci, Leon Bloy. Dacă-i pe-aşa, atunci îmi aduc aminte altă vorbă spusă de filosof: „nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zile”. Aşa că: plaja-i plajă, bălăceala-i bălăceală, sunt prea bune şi cititul şi smîngălitul şi pălăvrăgeala dar, e vremea prînzului. La autoservire este deja o coadă respectabilă, restaurantul acela este cam depărtişor dar, terasa Radisson e la doi paşi. 

Şi cum nu vrem să ne cazăm acolo, hai să vedem ce meniuri au! Nu vă speriaţi, e onorabil şi destul de accesibil pentru un turist de condiţie medie: două platouri uriaşe cu peşte, salată şi cartofi prăjiţi + o sticlă de vin roze cu apă minerală cu tot, au costat 65 de euro adică, rezonabil. Plus de asta, aşa cum am mai spus, se plăteşte şi minunata perspectivă pe care o ai către plajă şi către largul mării. A meritat!

Îmi arunc un ochi pe programul suplimentar şi văd că în ziua în care avem excursia cu catamaranul în Sicilia, cei care au ales această variantă pierd excursia la catacombele Sf. Pavel. Cum ştiu deja că distanţele sunt mici între localităţi iar transportul public este bine pus la punct, mă adresez unui ghid şi capăt lămuririle necesare.

Odată ajunşi la hotel, după o scurtă refrişare, mergem cale de vreo cîteva minute pînă la staţia de autobuz care ne va duce la Rabat. Primul X3 trece vîjîind pe lîngă noi. Casc ochii a uimire dar, neştiind despre ce-i vorba, tac. Alt autobuz cu alt indicativ, opreşte. Măi să fie, de ce ăla a trecut ca vîntul şi ăsta a oprit? Nu cumva... Cînd văd următorul X3, ies o leacă de pe trotuar pe carosabil şi învîrt braţele  de parcă zic: ia-ne nene şi pe noi că de nu, îţi sparg geamul cu-n pietroi. Evrica! Asta era: autobuzele nu opresc decît dacă este necesar pentru că şi aşa străzile sunt înguste şi traficul destul de greoi. La ce să mai şi oprească fără motiv? Bine gîndit!

Bineînţeles că mai întîi coborîm aiurea şi-mi trebuie ceva timp să pricep că mai avem de mers pînă la Rabat. Vine următorul X3, îl luăm şi de data asta, şoferul, ne dă nişte lămuriri într-o limbă engleză mult mai bună decît romgleza mea. Nici nu-i de mirare pentru că în Malta, pe lîngă limba malteză şi engleza este limbă oficială, rămăşiţă a dominaţiei britanice din anul 1800 pînă în 1964 teoretic, practic pînă în 1974 şi de fapt pînă în 1975 cînd au plecat ultimii militari britanici din arhipelagul maltez.

Rabat este acum localitate de sine stătătoare dar iniţial a fost unită administrativ cu Mdina cu care de altfel se învecinează atît de strîns că nici nu ştii cînd păşeşti de la o localitate la alta. Sunt totuşi deosebite dar, deocamdată sîntem în Rabat. De Mdina o să pomenesc ceva mai tîrziu, cînd va veni şi rîndul său.

Străzi înguste şi case frumoase. Deal, stîci aride şi privelişti minunate. Forfotă. Autoturisme şi autobuze. Turişti cît cuprinde. Şi trăsuri nenumărate îşi aşteaptă muşteriii cu dare de mînă: cam 100 de euro plimbarea. Nu-i pentru noi... Mai întreb, mai mergem şi dau de indicatoare. Ne căţărăm pe o străduţă lată de cîţiva metri, trecem printr-o grădină şi cînd aud clopotele ştiu că suntem aproape. Aşa şi e: ajungem la catedrala Sf. Pavel. Se poate vizita deşi este slujbă dar, pas’ de intră la muzeu şi la grotă. Timpul de vizitare se încheie pe la ora 16 d.a. Poate altă dată...

Din păcate, n-am prea făcut poze pe aici şi nu prea am decît amintirile săpate în cerebel nu şi cele înregistrate electronic. Evident că ne trebuie ceva timp să dibuim staţia de unde luăm X3 pentru întoarcerea la Qawra. Mă încurcă foarte tare faptul că circulaţia este pe stînga, altă moştenire britanică. Un amănunt interesant: cînd cumperi bilet (de la şofer) cumperi dreptul de a circula întreaga zi, pe toate traseele. Cel puţin teoretic pentru că practic, transportul în comun este împărţit între trei firme şi dacă un şofer este mai năbădăios, poate să spună că nu recunoaşte valabilitatea biletului cumpărat de la alt şofer. Totuşi, acest lucru nu se întîmplă...

Turul insulei Malta

Ce spune la program: Excursie gratuită din partea companiei Malta Travel. Vom vizita nordul insulei, vom face o oprire la Popeye Village: un foto-stop în locul unde a fost filmat musicalul „Popeye Marinarul” în 1980. Apoi veţi avea ocazia să vă relaxaţi la cea mai frumoasă plajă din Malta, Golden Bay.

Relatare: după un somn adînc şi fără vise ne-am trezit cu chef de hoinăreală. Baie, mic dejun (mă aşteptam la mai bine, merge şi aşa) apoi ne cafelim pe terasa din faţa hotelului. Este vreme mohorîtă, cerul este acoperit cu nori negri dar, soarele se luptă să răzbească şi nu pare să fim ameninţaţi de ploaie. Am o senzaţie de zăpuşeală; aerul este încărcat cu umiditate în exces şi este foarte cald – 28 de grade Celsius. Tot răul spre bine: n-am putut fuma nici aseară şi nici acum nu pot fuma. J .

E limpede că maltezii trăiesc masiv din turism – 70% din PIB! – aşa se şi explică organizarea excelentă, aşa se explică şi faptul că la fiecare 30 de secunde prin faţa noastră mai defilează cîte un autocar plin ochi cu hoinărici.

La 9,30 toată gaşca de „seniori” J s-a adunat în holul hotelului pentru instrucţiuni. Abia acum aflăm că dacă am fi ieşit pe balconul camerei şi n-am fi asigurat uşa riscam să ne petrecem noaptea în aer liber. De ce? Simplu: hotelul este dotat cu un sistem computerizat de aer condiţionat, sistem care închide automat uşa de la balcon. În caz că blochezi deliberat uşa, computerul decide că nu vrei aer condiţionat şi-l opreşte; rămîne numai un ventilator instalat în mijlocul tavanului să mai alunge căldura excesivă. Sistemul funcţionează în timpul zilei – cînd se presupune că turiştii sunt plecaţi – cu intermitenţă, pentru economie. Altceva: prosoapele pe care le vrem înlocuite trebuiesc aruncate pe podea; acces liber la piscină şi la jacuzzi, şamd etc. Într-un cuvînt, FAIN! 

.

.

Vom vedea preţ de vreo 15 minute satul lui Popeye, de undeva de sus, de pe o stîncă. Satul este un complex de vreo 15 case din lemn  scump (importat din Austria) a costat 22 milioane de dolari şi după încheierea filmărilor a fost făcut cadou maltezilor care pe loc l-au transformat în obiectiv turistic unde doritorii pot să se îmbrace în costumele lui Popeye sau Bluto şi să fie cotra cost protagonişti într-un film făcut ad-hoc. Interesant!

Pînă aici am parcurs mai întîi o rută a oraşului Qawra (citeşte aura) şi ne-am fixat puncte de reper pentru hoinăreala pe cont propriu: restaurante, plajă, acvarium, parc, etc. Apoi, pe o excelentă şosea am parcurs drumul pînă la satul lui Popeye, Olive şi ceilalţi. Pe drum am remarcat foarte multe case frumoase şi foarte frumoase cu două şi trei etaje, blocuri cu cinci-şase niveluri, vile, şamd. Toate casele cu vedere la mare sunt de două sau chiar trei ori mai scumpe decît de celelalte pentru că, atunci cînd cumperi un teren cumperi şi priveliştea aferentă şi nimeni nu-ţi poate obtura orizontul decît deacă eşti dispus contra cost să-l cedezi! Surprinzător, vedem şi case lăsate în paragină. Sunt abandonate? Nici vorbă! Maltezii au obiceiul ca pentru fiecare copil pe care-l au să cumpere sau să construiască o casă pe care să i-o ofere la majorat; fiecare face apoi, ce vrea: o repară sau o vinde; cum pofteşte dar, nu mai poate să spună ulterior că nu are unde locui.

Peste tot sunt livezi de măslini şi mici parcele cultivate. Foarte mare parte din pămîntul cultivat a fost importat – încă din antichitate! – din Sicilia şi aşezat în strat peste stîncă. Totuşi peisajul este arid dar, spectaculos. Trecem la mică distanţă de insula pe care a eşuat Sf. Pavel în drumul său spre Roma. Din volumul Marea cea Mare / David Abulafia / Humanitas / 2014 am ales un mic fragment:

„în Faptele Apostolilor, Pavel din Tars descrie cu tablouri foarte vii o călătorie pe mare plină de pericole pe timp de iarnă, (A.D. 60) Pavel, un prizonier al romanilor, a fost îmbarcat pe o corabie alexandrină care transporta cereale şi care plecase din Myra (de pe coasta sudică a Anatoliei) îndreptîndu-se spre Italia; călătoria a fost făcută spre sfîrşitul sezonului de navigaţie, corabia a fost mult întîrziată de vînturile nefavorabile, iar cînd a ajuns în largul Cretei marea s-a învolburat periculos. În loc să rămînă peste iarnă în Creta, căpitanul, nesăbuit, s-a aventurat pe mare în vreme de furtună, iar corabia i-a fost purtată şi aruncată încolo şi-ncoace pe valuri uriaşi vreme de două săptămîni. Pînă la urmă, membrii echipajului „au uşurat corabia aruncînd tot grîul în mare”. marinarii au reuşit astfel să cîrmească şi să ajungă pînă pe insula Melita (Malta), însă, cînd au atins ţărmul, corabia s-a făcut bucăţi. Pavel spune că „barbarii” care locuiau pe insulă s-au purtat bine cu călătorii sosiţi de departe; nimeni nu a murit, însă Pavel şi toţi ceilalţi au rămas blocaţi pe insula Malta vreme de trei luni. Tradiţia malteză spune că, în timpul acesta, Pavel i-a convertit la creştinism pe toţi locuitorii insulei; în schimb Pavel scrie despre maltezi că erau superstiţioşi şi primitivi – cînd l-a vindecat pe tatăl bolnav al guvernatorului insulei, oamenii locului l-au luat drept un zeu. Imediat ce vremea şi condiţiile pe mare s-au îmbunătăţit cu toţii s-au îmbarcat pe o altă corabie [...] (iar) Pavel a pornit spre Roma – şi potrivit tradiţiei creştine, spre propria moarte prin decapitare.”

Legenda spune că maltezii l-au găzduit şi tratat bine pe Sf. Pavel. Realitatea este că ei l-au întemniţat pe sfînt şi l-au predat romanilor cu care aveau bune raporturi comerciale şi politice. Există în localitatea Mdina (citeşte emdina) o grotă unde a fost încarcerat SF. Pavel, grotă pe care doritorii o pot vizita.  

Atenţie Malta, venim!

Este ora 17,30 şi ne aflăm în plin zbor către Malta. La aeroport formalităţile au decurs uşor şi rapid - călătorim doar cu buletinul J - şi după o scurtă aşteptare la poarta 26, am pătruns la bordul unui Airbus 320 cu 165 din cele 180 de locuri ocupate. Trei stevarzi şi o stevardiţă se plimbă printre fotolii şi ne oferă exact ceea ce unul dintre cei trei ghizi ne promisese: un sandviş minuscul şi ceva de băut la alegere; apă, suc, ceai. Plus o micro prăjiturică şi cine doreşte, un soi de apă colorată pe post de cafea. Nu, mulţumesc frumos! Am atins deja plafonul de zbor – 11000 m. – motoarele torc lin, cerul este de un albastru incredibil – culoarea predominantă în apele malteze –, rar se mai văd ceva norişori, totul sub imperiul unui soare strălucitor. Stăm chiar în dreptul aripilor (foarte aproape de motoare) şi e cam zgomot dar, cum călătoria durează doar două ore, e suportabil. Ghizii ne-au oferit programul suplimentar, necuprins în pachetul de bază (avion, taxe aeroportuare, cazare, demipensiune – mic dejun şi cină –, asistenţă ghid). Cum ştiam oferta încă de acasă, am decis rapid: TOT! J Pentru astăzi nu avem în program decît cazarea şi acomodarea cu împrejurimile. Ca să nu pierdem timp după aterizare, cei trei ghizi au colectat încă din avion banii de la cei care au decis să se înscrie la unul sau la mai multe trasee suplimentare, unul pentru fiecare zi. Cine nu doreşte suplimentul, este pe cont propriu şi merge cu mijloacele de transport locale, unde vrea.

Ca să nu ne plictisim, unul dintre ghizi, Ianoş, ne dă cîteva lămuriri: nu există în Malta nici hoţi, nici cerşetori; se pare că au încercat nişte ţigani dar, au fost rapid descurajaţi pentru că poliţia malteză nu ştie de glumă şi nici prea democratic nu se poartă cu infractorii – pe scurt, îi rup în bătaie J. Totuşi: în plin sezon – adică mai tot timpul – sunt angajaţi muncitori din estul europei şi nu se ştie cum se face dar, mai niciunul nu se descurcă prea bine la aritmetică aşa că mare atenţie cînd le dai bancnote mai mari de zece euro J. Se pare că nici maltezii nu-s prea buni la aritmetică J. Bancuri de ghid ghiduş: n-am păţit aşa ceva nicăieri, cu o singură excepţie dar nu în Malta ci în Sicilia, la Taormina dar despre asta, mai tîrziu!

De la aeroport pînă la hotel peisajul este arid; palmieri, eucalipţi, măslini, portocali, rar cîte un petec de pămînt cultivat. Case frumoase dar nu prea spaţioase – cam ca în Grecia – împrejmuite cu zid de piatră nu din lemn pentru că pădurile au fost defrişate în vremuri străvechi. Şi casele şi zidurile împrejmuitoare sunt preponderent construite dintr-un soi de piatră calcaroasă de culoare galbenă, piatră de la care provine chiar şi denumirea Arhipelagului Malta. Vechea denumire a insulei principale, Malta, era Melita (miere) dar nu pentru că pe aici s-ar produce cumva miere ci, pentru că acele ziduri erau – şi sunt – de culoarea mierii.

Mai aflăm că pe insula Malta nu există (decît cîteva) isvoare, toată apa necesară în gospodării - spălat, gătit, etc, - fiind obţinută prin desalinizare şi transportată peste tot unde este nevoie, printr-o vastă reţea de conducte. Există totuşi la adîncime (45 m.) pungi de apă provenite din apa de ploaie dar, exploatarea ar fi costisitoare şi foarte limitată ca perioadă de timp deci, nerentabilă. Totuşi, apa obţinută prin desalinizare nu este tocmai potabilă aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată, apă adusă din Sicilia care se află la numai 98 de kilometri de Malta. Doar pentru producerea berii şi a sucurilor se foloseşte puţina apă provenită din puţinele isvoare din insula Malta. Cele mai multe centre de producţie se află pe insula Gozo, insulă care este a doua ca mărime din arhipelagul Malta, insulă pe care apa nu mai este chiar atît de rară. Dar despre aceste insule, mai tîrziu.

 Deocamdată, am ajuns în localitatea Qawra (litera q nu se citeşte niciodată iar W se citeşte U) la hotel Bella Vista unde vom fi cazaţi permanent. Patru stele afişate vizibil, trei spun eu şi ştiu ce spun! Deşi am ajuns mai tîrziu decît este de obicei deschis pentru cină restaurantul (cu circuit închis), am fost aşteptaţi şi ospătaţi binişor. Aici băuturile nu-s cuprinse în preţ dar, asta nu-i o problemă pentru că barul este deschis pînă dincolo de miezul nopţii. Inspectăm urgent camera şi pînă să ne biruie somnul ne aprovizionăm cu ceva bere şi stăm la taclale pe terasa de lîngă piscină. Apoi, la somn! Bine te-am găsit, Malta! De mîine te vom cutreiera în lung şi în lat J. 

Bună dimineaţa, patria mea!

Am ajuns acasă aseară şi după ce ne-am desfăcut bagajele şi ne-am recuperat papucii şi alte comodităţi, am făcut un duş rapid şi cu o bere bună dinainte, am trecut în revistă fugitiv cîteva bloguri şi bineînţeles, FB. Jale: cînd am plecat eraţi dezbinaţi şi manipulaţi, acum sunteţi şi mai dezbinaţi şi mai... (ca să-l parafrazez pe marele Brîncuşi).

Ziua de ieri a fost plină de aşteptări: după trezire aşteptarea micului dejun, după micul dejun aşteptarea autocarului care ne va transporta la aeroport, după ajungerea la aeroport aşteptarea îmbarcării, după aterizare aşteptarea bagajelor, apoi aşteptarea autobuzului 783 (care ne scuteşte de umilinţa – şi pericolul – la care ne-am putea aştepta de la mafia taximetriştilor); abia urcaţi în autobuz ne-am dumirit că am ajuns în romanica: şoferul autobuzului a ţinut musai să ne certe că blocăm uşa din faţă deşi, autobuzul era full! J Gata cu apucăturile decadente din occident unde dacă greşeşti cumva eşti ajutat şi îndrumat, în nici-un caz admonestat aşa cum este normal într-o societate pontizat-abramburicat-iliescizată. Să trecem.

Am descărcat pozele şi clipurile; altă jale: poze neclare şi clipuri fără sonor. Ei şi? Amintirile noastre + cele cîteva note pe care le-am luat la faţa locului, mă vor ajuta să povestesc cîte ceva despre această fabuloasă experienţă: Malta! Sincer, locurile văzute şi poveştile auzite de la supercalificaţii ghizi ai agenţiei Malta Travel, ne-au întrecut toate – repet: toate – aşteptările! Un bob zăbavă şi încep. Mai întîi, aşa cum se cuvine, voi povesti cum am ajuns pe zbuciumatele meleaguri malteze.

Bine v-am găsit! J

Marea cea Mare

Într-o binecuvîntare evreiască se spune: „Binecuvîntat fii Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpînul lumii, care ai făcut Marea cea Mare.” Este vorba despre Marea Mediterană.

„Cunoscută în limba engleză şi în limbile romanice drept „marea dintre pămînturi, Mediterana poartă şi a purtat multe nume: Marea Noastră pentru romani, Marea Albă (Akdeniz) pentru turci, Marea cea Mare (Yam gadol) pentru evrei, Marea de Mijloc (Mittelmeer) pentru germani şi (lucru nesigur) Marele Verde pentru egiptenii antici.”

Am avut prilejul şi bucuria de a vedea Mediterana din multe locuri, de pe multe ţărmuri, din mai multe ţări, (Franţa, Italia, Israel, Catalunia, Turcia, Grecia)  din perspectiva oferită de mai multe plaje sau coaste ale unor oraşe cum ar fi - şi enumăr rapid şi incomplet - Barcelona, Marsilia, Monaco, Veneţia, Antalya, Istambul, Tel - Aviv, Haifa, Salonic, şi ar mai fi sau vor mai fi, cine ştie?.

Am văzut aşadar, Mediterana întotdeauna marginal, dar niciodată din interiorul său - insulele din cuprinsul acestei splendide mări - către exteriorul tărmurilor sale. Am ratat acest lucru în cîteva rînduri, amintesc doar Malorca, atunci cînd sedus de prea multele oferte turistice şi presat de prea puţinul timp avut la dispoziţie, am ales alte variante în scurtul periplu din Spania (Catalunia), unde am mers mînat fiind numai de perspectiva întîlnirii cu Sagrada Familia a marelui Gaudi şi cu posibilitatea de a înţelege un geniu imposibil de înţeles: Salvador Dali.

Revin la Mediterana. Sînt cîţiva ani de zile de cînd tînjesc să merg în Malta. Chiar nu ştiu de ce. În sfîrşit, sînt pe punctul de a-mi îndeplini (şi) acest vis: opt zile în Malta. Abia aştept să ajung acolo, şi funcţie de cît de mult mi-au plăcut (sau nu) cele văzute, să le relatez pe larg, cu vorbe, clipuri şi poze. Pe curînd! J

Viitorul preşedinte

Cine va fi? Nici cei mai străluciţi „păpuşari” nu pot avea certitudini. (ştiţi cine sunt păpuşarii, deci, NU insist).Dacă ar fi siguri, păpuşarii n-ar lansa în această competiţie atît de mulţi candidaţi (ca mai întotdeauna, în decursul ultimilor 25 de ani). Ar miza pe cîţiva candidaţi TOTAL previzibili şi desigur, controlabili. Tocmai pentru că păpuşarii nu-s siguri, lansează în competiţia aceasta un număr de candidaţi în număr excesiv. Poate-poate, că unul dintre ei, va căpăta sufragiul populaţiei şi va cîştiga această funcţie foarte importantă în stat, în special în beneficiul lor, al păpuşarilor, pare a fi ideea principală – nu principială – a dumnealor. O fi! Dar.
Presupun – pentru că n-am de unde să ştiu – că mare parte dintre candidaţi sînt direct sprijiniţi de păpuşari; presupun de asemenea, că alţi candidaţi sunt „iepuri” (termen folosit în atletism, nu insist, sper că ştiţi despre ce este vorba); şi mai presupun că, mai există cîţiva candidaţi care au intrat în această competiţie electorală, mînaţi fiind numai de credinţa că-s capabili să cîştige acest turnir electoral, respectiv mînaţi de intenţiiile cele mai bune: să-şi pună energia bunelor lor intenţii în folosul alegătorilor.
Nu voi face acum (şi nici altădată, sper!) radiografia candidaţilor. Plec de la prezumţia că toţi candidaţii (rămaşi în cursa electorală!) sunt bine intenţionaţi chiar dacă am unele rezerve pe care le-am spus frugal, mai sus.
Acum. Din cîte am observat în această precampanie electorală, NIMENI nu a discutat despre profilul de preşedinte de care are nevoie România, acum. Păpuşarilor le convine această stare (STARE!) de lucruri. De ce? Vă las să ghiciţi deşi ŞTIU că dacă vă interesează, ŞTIŢI!
Deci. Nu neapărat cine (ca persoană) va fi noul preşedinte mă interesează; mă interesează ce program are acest preşedinte şi mai ales, ce posibilităţi are de a-şi pune în operă, programul prin care se crede eligibil.
Adică, mă interesează un preşedinte care să-mi garanteze mie, simplu cetăţean că: drumul început cu sacrificii imense pe calea democraţiei de tip occidental va fi urmat; mă interesează ca viitorul preşedinte să-mi garanteze prin prestaţia sa că toţi cetăţenii sunt egali în drepturi şi egal respectaţi; mă interesează ca viitorul preşedinte să fie garantul drepturilor tuturor românilor de pretutindeni ( ştiţi, cred, că vorbesc despre românii bejeniţi); mă interesează un preşedinte care să; şi aici mă opresc pentru că-mi vine să vă întreb: VOI, ce aşteptaţi de la noul preşedinte?

Diavolul la matineu

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută... Hmmm, nu prea ştiu cum...”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

- Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

- Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

- Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

- A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos... la dracu-n praznic!)

- Dă-le, Doamne, visele frumoase...

- Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

- Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat... şi aşa vor fi fericiţi... un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

- Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta... mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare... şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”...

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Să ne relaxăm

În definitiv, ce mare problemă ar fi dacă VVP ar ieşi - pardon, ar fi ales - preşedinte? Mai nici una: odată ce presa liberă tocmai a fost  - parţial - debăsificată prin eliminarea din peisaj a unor jurnalişti ca Moise Guran şi Robert Turcescu, nu va dura prea mult şi, alţi oameni din / de presă infectaţi de băsism (ştiţi voi ce înseamnă băsismul = stat de drept, ANI, DNA, alte fleacuri gen dar, să nu insistăm), vor fi reeducaţi sau vor fi eliminaţi şi ei. Ei şi? Debăsificarea va continua neabătut: mai întîi, debăsificarea va continua cu decapitarea tuturor instituţiilor care în MCV, sunt trecute la capitolul progrese în justiţie. Apoi, fireşte, vor fi decoraţi şefii partidelor de opoziţie constructivă (Blaga, Udrea, etc) pentru nepreţuitele lor servicii aduse pe altarul stabilităţii politice favorabile PSD şi tagmelor de bandiţi conduse de Dragnea şi de baronii locali. Îi ştiţi, nu insist. Probabil că va urmA UN ACT DE CLEMENŢĂ strict necesar pentru îndreptarea nedreptăţilor regimului Băsescu: toţi deţinuţii politici gen  Fenechiu, Voiculescu, etc, vor fi eliberaţi şi evident, vor fi recompensaţi substanţial pentru suferinţele îndurate. Nu mi-e clar dacă hoţii din fotbal merită atenţia noului preşedinte. Probabil că, DA! Apoi, ce-ar mai putea să urmeze? Nu-mi mai imaginez. Sînt sigur că echipa de consilieri ai preşedintelui va şti să născocească tot ce ar putea fi pe placul lui Ponta. Exemple avem cu duiumul. Dacă ne gîndim numai la măreaţa lansare de pe Stadionul Naţional – care a fost mai degrabă un fiasco triumfalist – ne putem aştepta la orice. Am deplină încredere în diabolicia dumnealor.  Aşa că: de ce ne-am frămînta? Cu puţină şansă, preşedintele Ponta va reuşi să scoată România de sub tirania normelor UE şi mai ales să (ceva mai greu dar...) scoată România ŞI de sub influenţa NATO. Chiar aşa! Ce treabă avem noi românii, să fim cît de cît într-o companie politică normală? Niet tavarişki, niet! Kakaia vise de europenism sau de atlantism? Putin şi / sau China nu vor prididi să umple cu valorile lor, întreaga aşteptare de pomeni pentru asistaţii sociali care-l votează pe VVP. Aşa că, relax! Vă imaginaţi ceva mai bun? Greşiţi fundamental pentru că, ASTA doreşte MĂRIA SA, boborul antenizat. Deşteaptă-te române? Nici vorbă: scoal’ române de votează şi culcă-te la loc: PSD veghează pentru tine. 

S-a descoperit Turcescu?

Şi dacă da, şi dacă ba, un lucru e sigur: ceea ce constatase Umilică la sfîrşitul mandatului său de preşedinte, constată pe pielea sa şi un vajnic luptător pentru corectitudine, l-am numit aici fără ironie, pe Robert Turcescu: cînd serviciile vor să măture podeaua cu cineva, apoi o fac temeinic. Remember Mona Muscă? Şi ea devenise incomodă cu străşnicia cu care se lupta cu sistemul. Din alt motiv a fost executat şi Voiculescu turnătorul: devenise prea autonom şi credea că el dirijează sistemul, nu sistemul îl dirijează pe el. Tot aşa şi Vîntu şi alţi trepăduşi care se cred mari zmei paralei.

N-am de gînd să  întind pelteaua prea mult, n-am cunoştinţe în acest domeniu şi nici nu vreau să am. Un lucru mi se pare la mintea cocoşului: între jurnalişti şi servicii există legături mult mai strînse decît sînt şi unii şi alţii dispuşi să admită: munca ambelor categorii semănînd frapant atît prin mijloacele folosite cît şi ca finalitate a unor demersuri, în ambele categorii circulă tone de bani negri etc şamd.

Şi mai limpede este un lucru devenit evident odată cu smiorcăiala lui Turcescu: după 22 decembrie 1989, securitatea lui Ceauşescu, după ce l-a trimis pe lumea cealaltă, a pus mîna pe întreaga ţară şi de atunci şi pînă acum, o ţine cu mînă de fier. Cine le face jocul are parte de bani funcţii şi onoruri, cine iese din rînd păţeşte tot ce e mai rău pe lume.

Aşa că, cam (uuups!) asta e treaba, punct!  

EPILOG

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.

Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.

În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?

Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.

Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

Ce vrem ?

Trăim cu toţii sub apetenţa imediatităţii. Rareori facem planuri de viitor, rareori imaginăm etape care se cer parcurse în vederea unui scop mai amplu decît traiul de azi pe mîine. Pîndim ziua de mîine ca şi cum această zi ar fi ultima. Trăim precar pentru că nu ne putem imagina un viitor comun, exterior conceptului rău înţeles, concept concretizat în formula consacrată: trăieşte clipa! Ne mulţumim să supravieţuim de azi pe mîine. Supravieţuim în precaritate şi acest lucru nu ne deranjeajă deloc.

Ce vrem?  Se pare că nu (mai) vrem nimic.

                  

Epistolar

Am răsfoit adesea acest volum îngrijit de domnul Gabriel Liiceanu. Nu ştiu de ce, am amînat inexplicabil să mi-l ofer. Pînă de curînd. Adică. După ce-am citit pe nerăsuflate cîteva volume ale Părintelui Nicolae Steinhard, am citit că blîndul monah avusese o ieşire destul de ireverenţioasă, la adresa Scolii de la Păltiniş. Chiar aşa? m-am întrebat! Ia să vedem. Şi cum acest articol este cuprins la anexe în Epistolar, am dat fuga la Humanitas şi am cumpărat cartea. Evident că pînă să ajung acasă am citit articolul respectiv. Nedumerit de tonul folosit (nu de conţinut, respect dreptul la opinie) am răsfoit volumul.

Şi am descoperit o bogăţie: (citez de pe copertă) „Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen din literatură şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atîtea gînduri şi atîtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „grăunte” este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în  scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrîncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Ei sunt: Radu Bogdan, E.M. Cioran, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru.”

Acest epistolar îi dezvăluie (cu acordul lor) pe aceşti eminenţi intelectuali în toată splendoarea gîndirii lor argumenţiale, în splendidul duel al inteligenţei puse în slujba ideilor, conceptelor şi principiilor din sfera umanioarelor. Dincolo de tonul mai mult sau mai puţin academic care poate fi găsit în opera acestor intelectuali, Epistolar le dezvăluie şi latura umană, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu mînii sau bosumflări, cu certuri şi împăcări, cu meandre ale gîndirii care se învîrt în jurul unor păreri divergente, păreri expuse întotdeauna cu eleganţă şi subtilă elevaţie.

Plus de asta, Epistolar este cea mai bună cheie care descifrează pe deplin, părţile aparent mai obscure (destinate tocmai acestor iniţiaţi) care au scăpat publicului care s-a delectat în decursul a peste trei decenii, cu Jurnalul de la Păltiniş. O carte (adică două) de neratat!

Shabbetai Zevi

[…] activitatea lui Shabbetai Zevi era centrată pe zonele otomane ale Mediteranei, şi nu e surprinzător că numele lui a ajuns în atenţia sultanului. Era vorba despre un supus evreu care îl numise pe fratele său “rege al Turciei”; iar în sinagogile adepţilor săi rugăciunea tradiţională pentru suveran fusese modificată, astfel încît, în loc să ceară binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru sultan, adunarea se ruga pentru “Mesia al nostru, unsul Dumnezeului lui Iosif, leul ceresc şi cerbul ceresc, Mesia al dreptăţii, regele regilor, sultanul Shabbetai Zevi”. Vizirul, Fazul Ahmet Paşa, intrase sub influenţa unei ramuri puritane a islamului, care desconsidera alte religii; fusese ocupat cu războiul împotriva veneţienilor în Creta, dar acum îi atrăgea atenţia stăpînului său asupra acestui profet incomod. Shabbetai avea propriile sale planuri, care l-au adus în preajma lui Fazil Ahmet. Pe 30 decembrie 1665 Shabbetai şi adepţii lui au pornit cu o corabie din Smirna spre Constantinopol, unde avea să-şi stabilească împărăţia. O călătorie în afara sezonului propice era riscantă, chiar şi pe o distanţă scurtă în Marea Egee, dar cuvintele Psalmului 106 erau suficiente ca să potolească furtuna pe care au traversato: “Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării”. A călătorit pe mare timp de aproape patruzeci de zile. Evreii din Imperiul Otoman se adunaseră în număr mare să-l întîmpine; dar autorităţile turceşti l-au aşteptat şi ele. A fost dus la închisoare, dar pînă şi drumul său pînă în temniţă a fost tratat de adepţii săi ca o mare procesiune publică; odată ajuns în închisoare, reuşea totuşi să-şi păstreze aura în faţa lor. Sultanul, Mehmet IV, se afla la Adrianopol (Edirne), în drum spre Balcani, astfel că a durat ceva vreme pînă cînd profetul a putut fi adus în faţa lui. Acolo I s-a oferit să aleagă între a dovedi, printr-o minune, că el este Mesia şi a se converti la islam. Minunea care i se cerea era următoarea: trebuia ca, dezbrăcat, arcaşii turci să tragă în el şi săgeţile să treacă în mod miraculous prin corpul lui fără să-l rănească. Shabbetai a ezitat. Prefera “să se facă turc”; şi asta a şi făcut, fără multă tevatură.

Apostazia lui Shabbetai Zevi a fost cu atît mai dramatică cu cît evreii din Adrianopol se adunaseră să asiste la sosirea lui la curtea sultanului avînd mari aşteptări. Or, el i-a dezamăgit. A acceptat funcţia onorifică de “paznic al porţilor palatului” şi numele de Mehmet Effendi. Şocul pentru comunităţile evreieşti din Turcia, din Italia şi din alte părţi a fost imens. În lumea iudaică unii susţineau că toate acestea dovedeau clar că era vorba despre un impostor, alţii erau descumpăniţi şi descurajaţi de cursul evenimentelor, iar cei din a treia categorie vedeau în acţiunile lui o altă etapă a revelaţiei sale: poate că Mesia trebuia să pară că se face turc înainte să se arate cu adevărat – aşa că unii dintre adepţii săi i-au urmat pilda şi au acceptat islamul, păstrîndu-şi totodată, în secret, practicile evreieşti şi formînd comunitatea Donnme, care mai supravieţuieşte încă în unele zone din Turcia.

Fragment din lucrarea Marea cea Mare / David Abulafia / Humanitas / 2014. 

Malta

Pentru a vedea, în Europa, dovezi uimitoare ale unor schelete de clădiri masive din neolitic trebuie mers către vest, pînă la templele şi sanctuarele din Malta şi Gozo, mai vechi decît chiar piramidele. Templele malteze au fost ridicate de oamenii care traversaseră marea şi creaseră cu mîinile lor o cultură izolată. Eminentul arheolog britanic Colin Renfrew a arătat că „în Malta s-a petrecut ceva cu totul excepţional în urmă cu mai bine de cinci mii de ani, ceva de negăsit altundeva în lumea mediteraneană şi chiar dincolo de ea”; această societate era în plină ascensiune pe la 3500 î. Hr. Vechea teorie difuzionistă potrivit căreia templele erau întru cîtva imitaţii ale piramidelor sau ale ziguratelor din Orientul Îndepărtat este în mod clar falsă. [...] În Malta s-au stabilit, pe la 5700 î. Hr. oameni veniţi din Africa sau mai degrabă din Sicilia, a căror cultură este vizibilă dacă analizăm primele morminte malteze săpate în piatră. Cei dintîi maltezi au sosit destul de bine pregătiţi: au adus cu ei grîu, orz şi linte şi au defrişat anumite părţi din insulă, pentru a obţine cîmpuri pe care să le poată cultiva, fiindcă arhipelagul era pe porţiuni întinse acoperit de copaci – bogăţie astăzi complet pierdută. [...] Cultura insulei a început să se dezvolte, în diverse feluri, începînd cu 4100 î. Hr. Apoi, cam prin mileniul de după 3600 î. Hr. au fost săpate impresionante morminte subterane colective, sau hipogee, ceea ce demonstrează că, în mod clar, comunitatea malteză avea un puternic simţ al identităţii. Pe insula Gozo la Ggantija, şi chiar în Malta, la Tarxien, erau deja în desfăşurare lucrări pentru construirea unor clădiri masive. Cu faţade împodobite, mari şi boltite, şi curţi largi în faţă, aceste clădiri erau structuri închise, cu acoperiş, antreuri, coridoare şi compartimente, fiind preferată aranjarea camerelor semicirculare sub forma frunzelor de trifoi. Scopul constructorilor era să ridice temple masive care să poată fi văzute de la mare depărtare şi care, cînd cineva se apropia de mare, să-i răsară dintr-odată de deasupra insulelor – de exemplu templul Hagar Qim, din sudul Maltei, unde stîncile abrupte par să se prăvălească în Mediterana. [...]

Cultura din Malta preistorică însemna, aşadar, mult mai mult decît clădiri monumentale. În temple se găseau statui masive, din care au supravieţuit fragmente şi care o reprezentau, probabil, pe Zeiţa-Mamă, asociată cu naşterea şi cu fertilitatea. În templul de la Tarxien, centrul cultului era o statuie feminină înaltă de aproape doi metri; la acea vreme, în vestul Mediteranei nu exista, cu siguranţă, nimic asemănător. [...] toate acele clădiri şi sculpturi au fost realizate fără a utiliza metale, care au ajuns în Malta pe la 2500 î. Hr.

Atît dpdv cultural, cît şi geografic, aceasta era o lume insulară. S-a estimat că în Neolitic populaţia de pe insule nu depăşea 10 000 de locuitori. Şi totuşi, forţa de muncă existentă a fost în stare să construiască cel puţin cinci sanctuare uriaşe şi multe altele mai mici, de unde putem trage concluzia că, probabil, insulele erau împărţite în mai multe provincii mici. Ne-am putea aştepta, aşadar, să găsim şi urmele unor războaie – vîrfuri de suliţe, de exemplu. Dar, contrar aşteptărilor, nu a supravieţuit nici o astfel de dovadă: se pare că era o comunitate paşnică. Malta şi Gozo erau, probabil, insule sacre, respectate de toate populaţiile din centrul Mediteranei, precum era Delosul în lumea greacă clasică.  ... Un fapt remarcabil este că s-au descoperit foarte puţine urme care să ateste prezenţa unor vizitatori străini. Dacă aceste două insule erau sacre, parte din caracterul lor sacru trebuie să fi provenit şi din aceea că nimeni nu avea dreptul să se apropie de ele, fiind locuite doar de nativi maltezi în serviciul Marii Zeiţe ... .

Sfîrşitul acestei culturi e la fel de surprinzător ca apariţia ei. Lunga perioadă de pace s-a încheiat pe la mijlocul secolului al XVI-lea î. Hr. nu există nici un semn de declin în cultura templelor, ci mai degrabă a fost vorba de o ruptură bruscă, în momentul în care au năvălit invadatorii; aceştia nu deţineau abilităţile cu ajutorul cărora fuseseră ridicate grandioasele monumente de pe insule, însă aveau şi ei un avantaj: armele de bronz.

Fragment din lucrarea Marea cea mare / David Abulafia / Humanitas 2014.

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ ...] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci [...] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat 

***

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999 

Declaraţie

- fragment –

Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe data de 2 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.

Cu referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces suifletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului cum s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.

Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele, la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.

Precizez că în acest  Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întîmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atît în legătură cu actul conversiunii propriu-zise cît şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc cu caracter literar şi filosofic, care exprimă sentimente creştineşti ori gînduri şi idei care pot evoca sau întări gînduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creştinismul  aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor sentimente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.

Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întîmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după asociaţii de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evocarea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescînda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.

Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufletesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hîrtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat prin minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora, iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convingerilor mele, care nu s-ar fi împăcat niciodată cu acest lucru. [...]

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez

14 decembrie 1972.

(ss. / Nicu Steinhardt)

Gherla (Zarca), 2 August 1964

(...) E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău  să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre educaţi. Dar evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit. Cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin  micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bin e.

Fragment din Junalul fericirii – pag. 515 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Totul e îngăduit?

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au nici un rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa – sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu şi eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu mai fie îngăduit chiar orice.

(Oare Troţki şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist fost – aşa, niţel – bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Fragment din Junalul fericirii – pag. 269 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Monica Macovei demisioneaza din PDL

Astazi Monica Macovei, europarlamentar roman, si-a anuntat demisia din PDL pentru a putea candida ca independent la Presedintia Romaniei. Iata principalele declaratii (sursa):

 “Astazi demisionez din PDL. Nu este un gest pripit, am reflectat mult la aceasta decizie.

• Cred ca aceea ce se intampla azi in PDL este gresit si din acest motiv am decis sa demisionez.
• Se fac tot felul de intelegeri de la o zi la alta, ne-am trezit cu un candidat care nu este al PDL, care nu stim unde vrea sa duca Romania, care nu a luptat niciodata pentru statul de drept si nu a facut niciodata animic pentru aceste valori in care eu cred.
• Stim ca in ultimii ani dl Iohannis a facut intelegeri atat cu Voiculescu, cat si cu Ponta. Iohannis nu ne arata ca el crede in statul de drept si in anticoruptie si njci in viitorul spre vest al Romaniei.
• Eu nu cred ca reprezinta dreapta si de aceea nu sunt in ACL si astazi plec si din PDL. Iohannis nu a dovedit ca reprezinta dreapta.
• Imi dau demisia din PDL, dar ma gandesc la oamenii cinstiti din PDL care au aceleasi principii si obiective ca mine.
• Nu ma inscriu in niciun alt partid politic. Voi candida indepent pentru a ocupa functia de presedinte al Romaniei, pentru ca sunt convinsa ca romanii merita un presedinte al lor, independent.
• Electoratul are un candidat la presedintie deja independent si e bine sa aiba oamenii presedintele lor, si nu presedintele unor partide.
• Presedintele oamenilor le asigura siguranta individuala, le garanteaza ca raman in democratie, ca atunci cand partidele care au doar interese oculte si fura pentru propriile lor buzunare presedintele va spune Stop.
• Un presedinte indepent prezinta garantia ca Romania va merge spre Vest, ca Romania ramane in NATO, in UE, ca modelele nu sunt nici China, nici Federatia Rusa, asa cum incearca Ponta astazi sa ne induca si o spune clar si deschis
• Demisia am trimis-o pe mail si o voi depune in scris acum”.
• Citeşte mai departe AICI (Politeia)

Neînstrăinatul

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray. Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, - nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

- text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

Epilog

Unui scriitor de profesie nu i-ar fi permis; unui diletant însă nu-i este, cred, oprit a recurge – în sprijin venindu-i şi vîrsta – la această figură literară cu totul demodată, şovăitoare între ridicul şi duioşie: o încheiere, ceva aducînd cu ceea ce vechii autori numeau, întrebuinţînd un termen franţuzesc, envoi.

Să-i fie aşadar încuviinţat autorului să-şi rezume acum, la sfîrşit, concepţia despre artă: nim,ic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decît parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică din platitudine, banalitate, monotonie) de îndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvîntează.   

Iar apa s-ar zice că atît aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!

N. Steinhard / Prin alţii către sine p. 172 / Polirom / 2012

Cum e cu scrisul

M-au întrebat prietenii dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat* a pomenit numele meu în „Viaţa românească” nr. 11 / 1987 (Exerciţii de sinceritate) nu mi-a fost pricină de supărare sau jignire.

Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi duce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tarabă, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii.

Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cînva bune, zice, dar acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi, e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare după cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?

Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţei culturale ca şi al pieţei alimentare cată să fie deplina libertate.

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie.

La intrarea amînduror pieţele se află cîte o poartă (dantescă, se înţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici.

- text aflat în volumul lui Nicu – Aureliu Steinhardt, Prin alţii către sine, Polirom, 2012. -

*(1951-1987). Critic şi istoric literar, autor al Istoriei poeziei româneşti, vol. I-III, 1982-1986, vol. IV, 1990, ca şi al unor eseuri despre Miron Costin (1976), Ion Barbu (1981) şi George Bacovia (1987).

Sinuciderea politica a lui Traian Basescu

- guest post -

Presedintele Basescu si-a anuntat ieri sustinerea totala ptr candidature Elenei Udrea la functia de sef al statului. Anuntul nu m-a surprins desi 1% din mine a sperat ca in ceasul al 12-lea presedintele se va lepada de o persoana care i-a adus doar deservicii. Presedintele si-a motivate preferinta ptr Elena Udrea ptr faptul ca fostul sau consilier si pana mai ieri candidat la presedentie din partea PMP, Cristian Diaconescu, ar fi votat ptr suspendarea sa din 2007. Un motiv transparent care nu ii face cinste presedintelui.

Jurnalistul Dan Badea a publicat ieri pe pagina sa de Facebook o fotografie din anul de gratie 2012, din timpul celei de-a doua suspendari prezidentiale, cand l-a intalnirea cu oficialii americani, Traian Basescu era insotit de Cristian Diaconescu. In acelasi an 2012 alaturi de presedintele suspendat se aflau Monica Macovei, Mihai Razvan Ungureanu, Vasile Blaga, Traian Ungureanu, Mihai Neamtu,etc. In schimb Elena Udrea a fost ascunsa de ochii publicului ptr simplul motiv ca prezenta ei alaturi de presedinte ar fi fost nociva. Nici unul din cei enuntati de mine mai sus nu se mai regaseste printre apropiatii presedintelui.

Gestul de ieri al presedintelui are insa consecinte iar prima dintre acestea este sinuciderea politica a lui Traian Basescu. Numele lui Traian Basescu va fi pe vecie legat de cel al Elenei Udrea iar cele doua mandate ale sale vor fi analizate prin prisma relatiei sale cu respectiva doamna. Nu perspectiva istorica este insa cel mai grav lucru ci faptul ca aceasta decizie, oricare ar fi fost calculele politicianiste ale presedintelui, deschide larg portile victoriei la presedentie ale lui Victor Ponta.

Elena Udrea nu are nici o sansa sa ajunga in turul doi al alegerilor prezidentiale, necum sa il invinga pe Victor Ponta. Prezenta doamnei in cauza nu va face decat sa aduca tema Basescu in Campania electorala. Exact ceea ce dorea Victor Ponta si s-au ferit ceilalti prezidentiabili. Ei vor fi nevoiti sa argumenteze pe multiple planuri: sa explice distantarea de presedinte dar in acelasi timp sa isi mentina apropierea de proiectul sau politic (in special de cel privind indepenendeta Justitiei). Si cu cat se vor zbate sa isi demonstreze fidelitatea prezidentiala cu atat vor deveni mai usor atacabili dinspre PSD. De asemenea, nu sunt deloc sigura ca alternativele de vot pe care multi dintre sustinatorii presedintelui le prefera: Monica Macovei si Cristian Diaconescu vor reusi sa se califice in turul doi. Si, aici este marele pericol, in cazul in care Klaus Johannis va accede in turul doi, acesti votanti mai mult ca sigur nu se vor prezenta la vot.

In aceste conditii ma pot intreba daca nu cumva nu doar Vasile Blaga se face vinovat de un blat cu PSD-ul ci si Traian Basescu ptr ca gestul de ieri, repet, i-a netezit calea lui Victor Ponta catre Palatul Cotroceni.

Clemy

De pe Face Book

Am citit in copilarie o poveste scrisa de un scriitor pentru copii, Calin Gruia, o poveste care nu este, de fapt, pentru copii, ci, mai degraba , o parabola despre regimul totalitar si despre cei care l-au sustinut. Eu, crescand intr-o familie marcata de nedreptatile comunismului, am intuit imediat sensul acestei povesti si am vazut in ea o ilustrare mult mai acida si aproape nedisimulata a regimului comunist de la noi, decat poemul Anei Blandiana cu motanul Arpagic. Povestea lui Calin Gruia se numeste "Tara Visata", iar erou ei este un tanar pe nume Lixandru care porneste prin lume in cautarea tarii ideale. El calatoreste prin mai multe tari care toate sunt fatete ale unui regim totalitar, spre exemplu tara Printului cu Nasul de Ceara unde oamenii se zbat in saracie si nedreptate, dar sunt obligati sa cante cantece vesele pentru a arata cat de bine traiesc sau tara Marelui Guzgan. Odata ajuns in aceasta ultima tara, Lixandru este prins de soldatii Marelui Guzgan si aruncat intr-o uriasa temnita subpamanteana unde zaceau mii de oameni, obligati sa sape zilnic in cautarea unui diamant exceptional, pe care Marele Guzgan il visase ca ar fi acolo. Oamenii din temnita erau permanent supravegheati de garzile Marelui Guzgan care purtau pe chip masti de guzgan ca sa fie asemeni conducatorului lor. Dupa mult timp petrecut in temnita subpamanteana, Lixandru reuseste sa evadeze si sa ajunga chiar in turnul unde se afla Marele Guzgan. Fara sa fie descoperit de garzile cu masti de guzgan, Lixandru patrunde in sala tronului, pe usa careia era scris "cine ma vede, moare". Acolo pe un tron urias statea o starpitura cu glas pitigaiat, care, la vederea lui Lixandru, se cutremura de groaza. Starpitura aceea era Marele Guzgan care teroriza o tara intreaga. Lixandru a insfacat starpitura si a a aruncat-o pe fereastra turnului. Imediat ce Marele Guzgan a pierit, de peste tot au iesit soldatii acestuia care il servisera si imprastiasera peste tot teroarea. Ei au incercat sa-si scoata mastile de guzgan, ca sa arate ca si ei sunt oameni ca toti ceilalti, dar nu au reusit, fiindca purtate atata timp, MASTILE LE CRESCUSERA IN CARNE! Asa si multi, prea multi romani, de toate conditiile sociale, care au contribuit la mentinerea dictaturii comuniste, NU MAI POT FI oameni normali, adepti ai democratiei si ai statului de drept, fiindca au un background comunisto-securist prea puternic, de care nu se vor putea debarasa niciodata.

Mirela Popa