Ieri am stat acasă şi am scris (adică am lenevit). Silvis a bucătărit. Robi
a muncit. Dar astăzi mergem din nou, la plimbare.
Ne-a instruit Robi cum să ajungem la Aquarium
of Quebec. Adică pe mine m-a instruit că Silvia este încă, adormită; pînă
nu-şi bea cafeaua... Mi-a făcut Robi diagrame, scheme, faceţi aşa şi pe urmă
aşa, eu nu pricep, neam J Bine. Atunci uite cum
faceţi: luaţi taxiul şi cînd vă suiţi în maşină mă sunaţi pe mine să vorbesc cu
şoferul. Ok!
După ce Robi îşi vede de treburile sale şi n-o mai poate auzi, Silvia: -
da’ io’ nu vreau la acvariu; nu-mi plac acvariile. Eu: - da? da’ la acvariul de
la Basel, ţi-a plăcut? - Acolo nu era acvariu, era grădina zoo J
E clar că nu vrea la acvariu pentru că este cam departe de mijloacele de
transport în comun şi nu prea are chef, aşa, de dimineaţă, să facă o excursie
prin pădure urcînd şi coborînd dealuri; - că la dus poate că găsim taxi, da’
dacă la întoarcere nu găsim?
N-am nimic împotrivă şi hotărîm să mergem la Musee de la Civilisation, pe lîngă care am trecut de atîtea ori.
Caut la catastiful, c a n a d a,
editat de ziarul adevărul în 2010, de unde citez:
„Amenajat într-o superbă clădire modernă, Musee de la civilisation oferă
vizitatorilor săi pînă la 12 expoziţii o dată. Minunat integrat în textura
urbană a Oraşului de Jos, muzeul încorporează o Maison Estebe (casă specifică arhitecturii de atunci) din secolul
al XVIII-lea. În spaţiosul hol de la intrare, o sculptură şocantă, din beton,
evocă ruperea gheţii, primăvara, pe cursul lui St. Lawrence. Expoziţiile
permanente vor stîrni curiozitatea oricărui interesat de ce anume determină
identitatea Quebecului. Ele trasează istoria New France pînă în zilele noastre
şi prezintă amănunţit stilul de viaţă al indigenilor provinciei. Din puzderia
de obiecte expuse, unul remarcabil este La
Barque, o ambarcaţiune care a fost descoperită pe actualul sit al muzeului,
în timpul construirii acestuia. Numeroasele expoziţii temporare înfăţişează
elementele caracteristice ale civilizaţiilor din toate epocile şi colţurile
lumii.”
Mi se pare foarte atractiv!
Numai că acuma, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de ţigarete,
cumpărat Robi ştie de unde. Se numeşte John Player, conţine 25 de tubuleţe de
hîrtie foarte scurte, prevăzute cu filtru, umplute cu iarba dracului. Nu mă
tentează DELOC, eu din data de 1 septembrie pînă acum, am fumat după cum
urmează: între 1şi 6, zero, pe data de 7 una, pe 8 două, pe 9 trei, pe 10 am
uitat, dar sigur sub zece, iar din 11 şi pînă astăzi, 15 septembrie, sunt iar,
la zero! J Mai ştii? poate că...
Pentru orice eventualitate, mi-am rezervat totuşi un pachet de Kent din cele cu
care am venit din ţară şi din care mai avem numai vreo trei. Dacă aş fi fumat
şi eu în ultimele două săptămîni... J
Şi da, şi pachetul de ţigarete de aici, are acele hidoşenii expuse la
vedere. Oare de ce n-or pune şi pe etichetele de alcooluri proaste etichete de
avertizare? Dar pe etichetele de dulciuri, de ce nu este pus la loc vizibil
pericolul de obezitate? Dar pe locurile de expus moaşte, de ce nu este expus
pericolul de tîmpire a populaţiei care se tîrăşte în genunchi?
Dar şi iară dar. D’aia!
*
Am ajuns la muzeu. Spaţios, luminos (numai la intrare), atmosferă destinsă.
Mergem la casele de bilete, mă uit ce mă uit şi nu mai vreau să încerc
conversaţii absurde. Îl sun pe Robert, acesta vorbeşte la telefon cu o
funcţionară, apoi, vorbeşte cu Silvia şi ştim ce avem de facut.
Ce să spun, mare lucru! Muzeul propriu zis costă 17 dolari de persoană, iar
dacă vrei şi la expoziţia suplimentară, plăteşti 22 de dolari în total. Sunt
reduceri pentru tineret, dar, nu şi pentru pensionari. Am primit etichetele
care atestau ce şi cît am plătit (cerberii au verificat de cîteva ori să nu
existe intruşi!) le-am lipit pe haine la vedere şi am început vizita. Am luat-o
cam la întîmplare, nici nu erau indicatoare cu ce să începi şi cu ce să
continui, dar, să trecem. După ce am dat roată la tot ce aveau de expus şi
arătat, am priceput cam aşa ceva: muzeul de bază permanent (pentru care
plăteşti numai J 17 dolari) este compus
din două secţii, respectiv istoria Primelor Naţiuni, pe de o parte, şi istoria
zbuciumată a Canadei de cînd a descins omul alb pe aceste meleaguri şi pînă
acum, în ordine cronologică, pe de altă parte. Exponate originale (puţine),
diorame, foarte multe fotografii şi la fel de multe plasme cu imagini filmate;
dacă aveai chef de explicaţii suplimentare puteai să ceri gratuit J căşti în diverse limbi.
În secţia Primelor Naţiuni sunt expuse piese de îmbrăcăminte şi obiecte
originale folosite de indigeni, apoi mai multe machete ale colibelor şi
corturilor, şi foarte multe fotografii. Pe nişte coloane verticale de lemn sunt
prezentate principalele triburi şi datele celui mai recent recensămînt.
Citez din cartea menţionată anterior:
Inuiţii
„Locuitorii din Arctica sunt probabil cel mai distinct popor indigen al
Canadei. Pînă de curînd li se spunea eschimoşi (mîncători de carne crudă, n.m. tibi) deşi termenul folosit astăzi este
inuiţi (singular inuit), ceea ce pe limba lor înseamnă simplu, oameni. Inuiţii
depind, tradiţional, de resursele mării, în special de mamiferele marine ca
balena, foca şi morsa (...) Ei străbat arii vaste din tundră pentru a profita
cît mai mult de aceste resurse. Marea schimbare din viaţa lor a survenit în
timpul celui de-al doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, cînd Arctica a
căpătat o nouă însemnătate strategică, iar construirea aeroporturilor şi a
staţiilor radar în zonă a declanşat impactul inuitului cu civilizaţia din
afară, inclusiv cu angajarea remunerată. (...) Deşi mulţi inuiţi încă se mai
bucură de a fi „pe teren” şi vor continua lungile lor călătorii de vînătoare de
animale, de vînătoare de foci sau de pescuit, baza căminului lor este acum,
satul. Mulţumită sateliţilor, televiziunii, serviciilor de telefonie, ei
beneficiază de majoritatea facilităţilor vieţii moderne, deşi comunitatea lor
se poate afla la mii de kilometri distanţă de centrele comerciale. Oraşele mai
mari sunt deservite de curse aviatice frecvente. (...)
Primele Naţiuni
Ceilalţi locuitori originari ai Canadei, Primele Naţiuni, cum sunt ei
numiţi astăzi, sunt cei care obişnuiau să fie numiţi indieni şi care, spre tot mai marea lor nemulţumire, încă mai sunt
administraţi în conformitate cu Acordul Federal Indian. Deşi ei aparţin multor
etnii diferite, fiecare cu limba şi cultura proprie, în zilele noastre şi-au
găsit o cauză comună în a-şi afirma identitatea. Acţiunile lor politice s-au
concentrat pe smulgerea controlului asupra sistemului lor educaţional de la
guvernul federal şi înfiinţarea de şcoli cu control local, care să reflecte
limbile şi culturile lor aparte. Rezervaţiile stabilite iniţial pentru a separa
Primele Naţiuni de non-indigeni au devenit acum temeiul revendicărilor de
extindere a teritoriului. Pentru mulţi etnici ai Primelor Naţiuni, acţiunea
politică este privită drept cea mai bună cale de a repara unele dintre
nedreptăţile trecutului, în special acelea create de un sistem de
şcoli-internat care au smuls cu forţa copiii din ceea ce era considerată
influenţa negativă a părinţilor şi a comunităţilor lor native.”
Ar mai fi de spus că în cadrul celor peste 3000 de rezervaţii, în care
indigenii vorbesc peste 50 de limbi, sunt frecvente bolile şi alcoolismul dar
sunt înregistrate din ce în ce mai des exemple de tineri care-şi continuă
studiile în licee şi universităţi. Mulţi dintre indigeni au renunţat la droguri
şi la violenţe. De remarcat este şi faptul că sunt mulţi artizani indigeni care
produc obiecte de artă de bună calitate care se vînd cu preţuri pe măsură.
*
A doua secţie expune într-o manieră mult mai bogată, mult mai multe
obiecte, costume şi maşinării de uz industrial, şi cronologia zbuciumatei
istorii a dezvoltării Canadei, de la primele contacte ale coloniştilor cu
indigenii, pînă în zilele noastre.
Senzaţia de încremenire în timp(uri)specifică tuturor muzeelor domină,
chiar dacă muzeografii au încercat să prezinte lucrurile într-o dinamică
accentuată.
Citez cît se poate de succint din
capitolul Istoria Canadei:
„Vastul teritoriu care rămăsese necunoscut aşteptînd să fie supus de
europeni, era deja un complex mozaic cultural, leagănul unor popoare la fel de
variate şi de bine individualizate ca şi acelea de pe Bătrînul Continent de
peste Atlantic. Densitatea populaţiei era mică, să fi fost în total vreo
300.000 de locuitori înaintea perioadei
de contact cu europenii, dar toate regiunile ţării erau ocupate de oameni
extrem de bine adaptaţi la resursele specifice diferitelor zone. Probabil cu
vreo 20.000 de ani în urmă (...) primele fiinţe omeneşti venite să trăiască în
Canada au fost vînătorii siberieni (...) care au fost urmaţi de valuri
succesive de imigranţi. Printre aceştia, cu vreo 5.000 de ani în urmă, s-a
aflat şi primul popor inuit. (...) În pădurile de la sud, locuiau alţi
vînători, membrii triburilor Silvei. (...) Mobilitatea lor consta în folosirea
acelui artefact, canoea din scoarţă de mesteacăn, lesne manevrabilă şi pe
uscat. (...) În Valea St. Lawrence, irochezii au dus o viaţă mai aşezată,
construind sate (...) şi cultivînd porumb, fasole şi dovlecei. (...) Erau
duşmanii de moarte ai indienilor Huron, a căror seminţie au şi exterminat-o, şi
intrau frecvent în conflict şi cu francezii. (...)
Primii europeni
Împuterniciţi de suveran, care le-a cerut să raporteze totul despre
descoperirile lor, John Cabot (1450-1498) şi (mai apoi) Jacques Cartier
(1491-1557) au intrat în istorie ca descoperitorii Canadei (...) la 24 iunie
1497. Dar. (...) Mai multe saga scandinave medievale povesteau despre
aventurieri ca Leif Eriksson (de prin secolul al X-lea sau al XI-lea care au
coborît din Groenlanda şi au găsit un pămînt cu viţă de vie şi lemn din belşug
(...) Dar este posibil ca pescarii basci şi britanici să fi descoperit apele
bogate în cod din jurul insulei Newfounland mai înainte de călătoria lui Cabot.
(...)
Contactul lui Cartier cu noul continent a fost mai de durată. După ce a
debarcat pe Insula Prince Eduard, (...) i-a întîlnit pe irochezi (...) lîngă
actualul Quebec City. Au vorbit prieteneşte şi au glumit, dar cînd Cartier a
înălţat pe ţărm o cruce uriaşă purtînd blazonul regelui Franţei, gazdele sale
au declarat că pămîntul era al lor, şi nu era de dat. (...)
Pentru următoarea jumătate de secol, interesul european pentru Canada s-a
mărginit la peştele cod. (...) La începutul secolului al XVII-lea, interesul
francezilor pentru noul pămînt a căpătat un nou impuls – pentru blănuri.
(...) Încă o dată s-a acordat sprijin regal unei expediţii. În 1603, omul
care va fi privit ulterior ca Părintele dominionului New France, Samuel
Champlain (1567-1635) a primit indicaţii să supravegheze St. Lawrence (...) în
1608, Champlain a fondat o (altă) garnizoană fortificată numită Habitation, la
picioarele unei stînci mari, cu vedere la St. Lawrence, într-un loc numit de
irochezi, kebec, sau, îngustarea
apelor, (...) care era destinată să devină capitala viitoarei New France. Am început să pricep de ce-s francezii, atît
de încăpăţînaţi să menţină în Quebec, limba franceză: nu pot uita, şi nici nu trebuie
să uite, moştenirea Marelui Champlain. Şi-mi place că au spiritul războinic al
irochezilor cu care s-au ciondănit încă de pe vremea lui Cartier.
Cartier a revendicat Canada pentru Franţa, în 1534, iar în 1583, Sir
Humphrey Gilbert (1539-1583) a revendicat Newfoundland pentru Anglia. Timp de
două secole, englezii şi francezii vor duce o incomodă coexistenţă punctată
deseori de hărţuieli, piraterie şi război.”
Închei aici citarea. Este mult prea mult de spus şi nu acesta este rolul
jurnalului meu. De fapt, în decursul acestui jurnal am mai amintit destul de
multe dintre etapele istoriei canadiene. De ce să le repet? Oricum, cei cu
adevărat interesaţi, pot apela oricînd, la atoate-ştiutoarea, Wikipedia J
*
Expoziţia oaspete este intitulată ICI LONDRE şi în aceeaşi atmosferă de
clar-obcur (pe care o urăsc din răsputeri) prezintă la intrare un automobil de
lux (nu-mi plac, nu le ţin minte numele), apoi, în acelaşi fel de vitrine de
sticlă, diverse obiecte de îmbrăcăminte, alte fleacuri, iar în fotografii
uriaşe cam cît un perete, diverse scene din viaţa Londrei. Las fotografiile să
vorbească în locul meu, pentru că eu am rămas MUT de uimire J
Bineînţeles, şi aici turul se încheie la buticul cu suvenire nelipsit,
ticsit cu absolut tot felul de fleacuri imaginabile, la preţuri neruşinat de
mari. În timp ce notez pe scurt ce-am văzut în acest Muzeu, Silvia dă tîrcoale
prelungite printre mărfurile expuse, doar doar, o dibui nişte cadouri pentru
colegele de serviciu şi pentru vecinii la care am lăsat cheia, în caz că... Nu
ne-au sunat pînă acum, deci, lipsa veştilor, veşti bune. J
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu