Uof, ce bine-i să stai cu picioarele sub masă!
Şi a fost aşa: după ce-am străbătut autostrada cu toate podurile aruncate
peste feluritele rîuri care o întretaie, autostradă pe care am străbătut-o
prima dată cînd am fost la Niagara Falls, am traversat în sfîrşit podul peste
fluviul St. Laurenţiu şi am descins în
Montreal, oraş aşezat pe cea mai mare insulă dintre cele 75 care formează
metropola. Din nou, reţeaua de şosele suprapuse care formează centura şi-a
făcut datoria şi pătrundem în oraş, foarte aproape de autogară. Am trecut peste
un pod înalt, am văzut un parc de distracţii imens, vapoare, clădiri, un circ
ambulant în corturi uriaşe, un adevărat spectacol s-a desfăşurat în faţa
ochilor noştri, zeci de minute. Am privit avid dar n-am fotografiat nimic,
chitind că o voi face la întoarcere. (Vezi să nu. La întoarcere am avut un
traseu cumva diferit).
Am coborît din autocar, am scos GPS-ul şi cînd să o facă ţăranu’ de
orăşanu’ pe dăşteptul, fleoşc! J M-a depăşit maşinăria.
Încă n-am învăţat s-o manevrez cum trebuie. Noroc că Robi mi-a tipărit un
traseu de la autogară la hotel; întreb pe cineva îmi dă o direcţie; întreb pe
altcineva, îmi dă altă direcţie. Teoretic era simplu (şi chiar a fost): de la
autogară mergeam cîteva sute de metri, luam metroul 5 staţii, încă două sute de
metri per pedes şi gata! Am ajuns! Am
ajuns degeaba. Camera este rezervată începînd cu ora 16 iar acum este ora 12...
– Pînă atunci, depozitaţi bagajele în camera de lîngă recepţie, zice una dintre
cele două magrebience, rîzînd larg. Punem bagajele acolo şi fetele mă abordează
direct, cerîndu-mi 20 de dolari.
Hai mă, hotel mic, dar chiar aşa? Mă abordează de faţă cu nevastă-mea?
Prudent, le spun să repete, dar vorbind mai rar. În sfîrşit, înţeleg: fetele
voiau să facă un ban în plus. Numai că pentru cei 20 de dolari, nu-mi ofereau
altceva decît să nu mai aşteptăm patru ore, adică să ne dea drumul în cameră,
imediat. He he J M-au găsit! Io’ şi
fraierul cu care se întîlniră hoţomancele J
Le întreb dacă restaurantul aferent este deschis. – Numai pentru micul
dejun. – Bine. Tot vrem să mîncăm ceva (dimineaţă am băut numai un ceai) mergem la plimbare şi revenim. – OK, zîmbeşte
una dintre ele.
Suntem pe bulevardul Rene Levesque. Stînga, dreapta, înainte şi înapoi,
blocuri care zgîrie norii.
Trecem pe lîngă un restaurant cu specific italian, nimeni. O altă vitrină
prezintă nişte mese curate în jurul cărora turişti sau neturişti înfulecau de
zor. Privesc preţurile şi-mi trece instantaneu, foamea J Mai mergem ce mai mergem şi în
zare, văd un turn care pare a avea, formă de cruce. Hopaaaa, parcă am citit la
catastif, despre. Se zăreşte şi o catedrală. Nu cumva? Ne apropiem. Asta E! Catedrale Marie-la-Reine-du Monde! Asta
căutam! Copia la scară a Vaticanului. În afară de asta, mai vedem ce vom vedea.
Avem un prim obiectiv la îndemîna noastră, ceea ce-mi dă o stare de confort.
Capăt curaj şi cred că vom atinge şi celelalte obiective propuse.
Suntem chiar pe trotuarul pe care se află Catedrala, prea aproape ca s-o
fotografiez, prea flămînzi ca să o vizităm, decidem să căutăm mai întîi un loc
decent pentru a prînzi. Şi am găsit. Nu mi-am notat locul pentru că nu părea
chiar ieşit din comun. Un restaurant decent, nu prea luxos dar nici prea
ieftin. În fine. Am găsit un vin canadian, acelaşi pe care l-am descoperit la
Cascada Niagara, Pinot Grigio şi l-am comandat fără ezitare. J
Bon. Silvia a poftit la o doradă regală (gătită excelent) eu am poftit la o
supă de ceapă pe care am descoperit-o în Franţa. Menţionez în treacăt că am
gustat o astfel de specialitate într-un restaurant din Bucureşti, fără nici-o
tangenţă cu respectiva bunătate. Dar. Aici, am păpat cea mai bună supă de ceapă
din toată viaţa mea. Chiar mai bună decît în Franţa. Şi mi-am amintit că
Montrealul este în lupta pentru capitala gastronomiei nord americane, ba chiar
mondiale. N-am eu bani pentru restaurantele clasificate cu stele Michelin dar,
tartarul de somon pe care l-am cerut în completarea supei, m-a convins că în
Montreal poţi mînca bucate excepţional de gustoase.
Cum s-ar spune, pînă la urmă, figurinele de abanos ne-au făcut un serviciu,
că dacă le-am fi dat cei 20 de dolari şi ne-am fi cazat înainte de ora 16,
probabil că am fi atentat la provizii în loc să belferim în acest restaurant J
Ospătarul, m-a întrebat de unde suntem. – România, răspund. – Ce mai faci?
– Bine. Eşti român? Hai să povestim. J - Nu, nu-s român. Ştiu numai
cîteva cuvinte pe care le-am învăţat de la un coleg român. Ştiu să spun numai
cîteva lucruri cum ar fi: e bun, mai vrei, ce vrei să bei, dar cam atît; aşa că
o dăm din nou pe quebecoasa lor de fiecare zi. J
E picant tartarul de numa’ numa’ da’ nu-l las. Prea îmi place, iar cu acest
minunat Pinot Grigio canadian, merge la marele fix! Merge Grigio ce merge dar
se mai şi termină iar la 38 de dolari sticla, mai bine mă opresc. Vine nota,
scoate Silvia cardul (ea este cu banii, eu sînt numai cu mofturile J ), iar nu pică ceva la
ţanc, nu merge. Butonează ceva băiatul şi în sfîrşit, plătim. Îi spun Silviei
că se practică un pour boire. Silvia
îi dă ceva băiatului, dar acesta cam
strîmbă din nas.
Dragi români care veniţi după noi, învăţaţi-l pe băiatul ăsta că degeaba se
preface a nu fi român că e, şi explicaţi-i replica aceea a lui Nae Caranfil,
interpretată magistral de Marele Dinică: „mîna întinsă care nu spune şi o
poveste, nu capătă nimic”. Al naibii românaş. O făcea pe niznaiul, da’ dacă aş
fi amintit ceva de cele sfinte, ar fi sărit cît colo. Acum, serios vorbind. La
120 de dolari nota de plată, i-am dat 10 ciubuc; cît ar fi vrut?
Adaug. Am aflat, aştepta 15%, adică dublu. Numai că nu este vina mea că
patronii îi plătesc cu salarii atît de mici încît ospătarii se bazează pe
ciubuc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu