Robi aude orga şi ne spune că în Biserica de sus, este slujbă. Are dreptate, ca de obicei. Chiar dacă este aproape ora 13, mai prindem ultimele momente ale slujbei care începuse la ora 11,30. Intrăm în Basilique Saint-Anne-de-Beaupre şi ne lăsăm pătrunşi de fiorul transmis de orgă şi de cristalul vocii unui preot care captase atenţia pioasă a numeroasei asistenţe. Chiar la intrare, citesc pe un stîlp de piatră inscripţia potrivit căreia eram rugaţi să nu fotografiem sau să filmăm în timpul slujbei. Nu comentez dar, în alte locuri mi s-a permis acest lucru. Un cerber urmărea atent ca nu cumva ordinul să fie încălcat. Şi n-a fost. În fine...

Din nou, este foarte greu să descrii indescriptibilul. Orice comparaţie sau metaforă ai folosi într-un şir de vorbe care să zugrăvească cele văzute, ar fi insuficiente, dacă nu, chiar calpe. Îmi vine în minte vorba potrivit căreia o imagine face cît o mie de cuvinte. Cît adevăr cuprinde, această înţeleaptă zicală. Şi-mi mai aduc aminte şi vorbele unui scriitor celebru: Să spui ceva despre acest loc minunat ar fi curată prostie! a exclamat Charles Dickens cînd a vizitat Cascada Niagara, în 1842. Într-adevăr, marele maestru victorian al cuvîtului a continuat să remarce: cu greu ar putea fi cineva mai aproape de Dumnezeu decît aici! Ce-mi rămîne mie de spus?

Nu mi-am notat la faţa locului nimic, prea uluit de măreţia Catedralei ca să pot scrie ceva. Am făcut cîteva  poze imperfecte, am făcut şi cîte un clip de cîteva minute în ambele biserici. Îmi aduc aminte de-a valma, multitudinea de capele, şi enormul şir de confesionale aflate pe ambele laturi ale bisericii. Cred că este cel mai mare număr de confesionale pe care îl văd într-un singur lăcaş bisericesc. De ce atît de multe? Nu ştiu…

Apoi, atît Robert cît şi Silvia au depus rugăminţi scrise într-un registru colectiv adresate Venerabilului Pere Alfred Pampaloni, reazemul dependenţilor, sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea.

În biserica de sus, la capela închinată Sfîntului Anton de Padova (unde am fost), Silvia a scos cărticica sa de rugăciune şi s-a închinat şi rugat sfîntului, după care a urmat-o şi Robert. De cînd era doar un copiluţ, Robert a arătat o pioasă solemnitate în faţa celor nevăzute dar simţite numai de cei care cred. N-a exagerat totuşi, niciodată. Pios da, dar nu habotnic. S-a rugat şi el la Sfîntul Anton, ca şi Silvia. Eu nu mă mai rog de mult, pentru că ŞTIU că bunul Dumnezeu mi-a dat cam tot ce mi-am dorit. De ce să forţez nota? 

Îmi mai amintesc că în toate stranele sunt cărţi bilingve, în care credincioşii găsesc toate textele slujbelor, putînd ţine ison prelaţilor, dacă vor.

Dar mai mult decît orice, m-a impresionat imensa luminozitate a altarului central. Apoi, am simţit nevoia să mă odihnesc puţin, la umbra unui copac.

Ca de obicei, citez din lucrarea c a n a d a:

„Traversează podul (venind dinspre Ille d’Orleans) şi ia-o la dreapta. După vreo 30 de km, intră în parcarea vizitatorilor pentru marea biserică de pelerinaj Basilique Sainte-Anne-de-Beaupre. Această basilică vestită este închinată sfintei protectoare a Quebecului şi atrage pelerini din toată America de Nord. Originea sa legendară coboară pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd marinarii bătuţi de furtună au fost scăpaţi de la piere rugîndu-se Sfintei Ana, mama fecioarei Maria. Au urmat apoi şi alte miracole şi tămăduiri, iar pe locul acesta s-au construit, succesiv, mai multe altare. Cel din prezent, magnific construit, a fost terminat în 1934 şi rivalizează cu marile catedrale.»

Acum, privind fotografiile, remarc că am omis să amintesc despre splendoarea Capelei dedicate Mariei, Capela Imaculatei Concepţii.