Piatra răbdătoare

„Există o sintagmă în limba persană, Piatra răbdătoare, pe care oamenii o folosesc de obicei în vremuri de nelinişte şi încercări. Se spune că o persoană îşi povesteşte toate necazurile şi nemulţumirile acestei pietre. Piatra ascultă şi absoarbe toate durerile şi secretele, şi astfel omul este  vindecat. Uneori piatra nu mai poate îndura povara şi explodează.”

Am citat acest pasaj dintr-o carte grea, grea cît tristeţea tuturor celor rupţi de ţara lor natală, carte scrisă de o profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, doamna Azar Nafisi, carte denumită foarte inspirat, Citind Lolita în  Teheran. Desigur, este vorba despre celebra carte scrisă de Vladimir Nabokov, Lolita, carte extrem de cotroversată chiar şi în zilele noastre, nu doar în spaţiul cultural islamic.

Citind Lolita în Teheran, nu este singura carte publicată de doamna Nafisi.  Are şi multe lucrări de specialitate dedicate literaturii engleze, domeniu în care doamna Nafisi fiind o veritabilă specialistă, are titlul de doctor, cărţi apărute cu mare greutate şi cu multe riscuri în Iran, ţara în care fundamentalismul islamic încearcă – şi chiar reuşeşte – să şteargă toate urmele democratizării liberale, începute de şahul Reza Pahlavi în urmă cu aproape şase decenii.

Citind Lolita în Teheran nu este o carte dedicată micuţei răpite de un monstru, pe cînd Lolita avea numai 12 ani, fetiţă căreia i s-au furat pe rînd, copilăria, inocenţa, viaţa. Este mult mai mult decît atît, fiindcă o subtilă translaţie făcută de autoare, care transpune drama Lolitei peste drama tuturor oamenilor cărora li se fură cu brutalitate viaţa şi libertatea, în numele unor idealuri dovedite mai mereu, simple iluzii vîndute cu cinism naivilor, de  indivizi setoşi de putere care trec la propriu peste cadavre, impunîndu-şi politicile lor tiranice, oamenilor, în cazul acesta, în Iran, prin forţa brutală a Gardienilor încolonaţi cu supuşenie în spatele liderilor islamici.

Nu intru în esenţa acestei cărţi extrem de dense din punct de vedere uman, social, politic, religios, toate aceste aspecte fiind exemplificate copios pe parcursul cărţii, cu nenumărate exemple din literatura de cea mai înaltă ţinută. Spun numai, că autoarea descrie în carte destinele unora dintre studentele sale, destine rareori ferite de vicisitudini, tinere cel mai adesea căzute pradă capriciilor unui regim tiranic, brutal şi extrem de represiv, regim capabil să recurgă fără ezitare la asasinatul justificat politic. Mă refer la faptul că autoarea, după o îndelungată luptă cu sistemul, alege să devină la rîndul său, o exilată, pentru că ar fi plătit rămînînd în Iran, inclusiv cu preţul propriei sale vieţi, îndrăzneala de a educa tinerele fete, în spiritul libertăţii de conştiinţă, dublată de o cultură adevărată.

Piatra răbdătoare. Această piatră a fost prezentă şi în spaţiul vital românesc, pentru milioane de români care acum, sunt rupţi de ţara lor. Cînd piatra lor răbdătoare personală a explodat, românii au emigrat. Au plecat în bejenie, care-ncotro. Unii sunt împăcaţi cu această soartă. Alţii nu-s şi nici nu vor să se împace cu acest statut, de dezrădăcinat. Nu ştiu cum este mai bine sau mai rău. Mă întreb numai, cîte milioane de români ar mai trebui să vadă că piatra lor răbdătoare nu mai suportă mizeriile politicienilor actuali şi explodează. Mă întreb de asemeni, dacă acest exod mai poate fi oprit, şi cum. Chiar mă întreb dacă acest popor nu a intrat pe calea dizolvării ca naţie. Natalitate negativă, exod accelerat, import masiv de asiatici şi nu numai. Ca să nu mai vorbesc şi de „refugiaţii” de război pe care o politiciană iresponsabilă, i-a chemat în Europa.

*Cele şase săptămîni minunate pe care am avut bucuria şi norocul de a le petrece în Canada, se încheie peste două zile. Ieri, am fost invitaţi la cină de o familie de români plecaţi din ţară de 14 ani, prieteni cu Robert. Locuiesc într-o vilă mică şi cochetă, suficientă pentru Mihai, Iulia şi fiica lor adolescentă, Aura. Nu le dau numele real pentru că n-are nici-un rost. Mai bine de 250.000 de români trăiesc în Canada, mare parte dintre ei în Quebec, în Toronto sau în Montreal. Cei trei, sunt doar trei dintre ei.

Ce vreau să arăt, sunt accentele de normalitate pe care această familie le-a etalat: discuţia despre politica locală, a durat mai puţin de un minut; la întrebarea doamnei ce mai este pe acasă, pe la romanica, am spus un singur lucru şi anume că, s-a ajuns pînă acolo încît cei judecaţi pentru fărădelegi, vor să-şi aleagă completul de judecată. Mirarea uluită a doamnei, a fost singurul răspuns, iar subiectul a fost abandonat. N-am întrebat care a fost motivul plecării lor din ţară şi nici ei nu s-au grăbit să ni-l spună (piatra lor răbdătoare a rămas nedestăinuită, nouă). Am petrecut cîteva ore de discuţie destinsă, spumoasă, despre călătorii, despre picanterii ale vieţii bonome de fiecare zi, am glumit copios. Adică, mai pe scurt, am  avut o experienţă extrem de plăcută şi cred că şi această familie fericită aici, în Canada, s-a simţit foarte bine în compania noastră. Chiar erau la curent cu încercările lui Robi de a ne face să revenim în Canada, definitiv, şi ne-au încurajat să NU ezităm! Să venim aici, şi totul va fi ok. TOTUL!

I-am întrebat dacă vor să revină în România. Mihai a tăcut, dar doamna, ne-a spus că după ieşirea la pensie, peste vreo 15-20 de ani, cine ştie, poate poate,  că... Oricum, n-au renunţat definitiv, la casa din ţară. O mai păstrează.  

*De ce este Canada aşa cum este? Pentru că cetăţenii sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Votează în procente care depăşesc cu mult jumătate din numărul total al electorilor (cel mai recent procent a fost de 67%). Ieri, 01 octombrie 2018,  au fost alegeri în Quebec. L-am însoţit pe Robi la centrul de vot, din curiozitate. Prima constatare: votul a fost organizat într-o zi de luni, nu sîmbătă sau duminică pentru a strica weekend-ul cetăţenilor sau pentru a încuraja absenteismul. A doua constatare, votul a fost exprimat într-o şcoală, la subsolul cu dulapurile elevilor, fără ca procesul de învăţămînt să fie oprit. A treia constatare, a fost că nimeni nu s-a obosit să cheltuie sume faraonice pe cabine de vot! O simplă cutie de carton desfăşurată pe o masă banală, era singura protecţie a celor care se fereau de curioşi. A patra constatare a fost că familiile veneau la vot împreună cu copiii, copii de la vîrste potrivite pentru grădiniţă pînă la adolescente sau adolescenţi, iar copiii erau încurajaţi de funcţionarii din secţia de vot să-i asiste pe mami sau pe tati cînd îşi exprimau votul. Drept recompensă, EI, copiii, puneau votul în urnă! (atitudine cu bătaie fooooarte lungă în timp)

Şi ultima constatare: toţi cetăţenii cu drept de vot sunt notificaţi acasă din timp, cum pot vota: fie la urne, fie prin corespondenţă. Toţi cetăţenii primesc prin poştă plicuri în care se specifică locul unde sunt arondaţi şi mai ales, primesc un carton pe care sunt tipărite datele personale: numele, prenumele şi adresa, cartoane care deschid accesul la urne. Pierzi cartonul, nu votezi! Dar, dacă ai votat, ai predat cartonul şi este EXCLUS să mai poţi vota încă o dată, aşa cum ştiu dragnevii că se poate vota, la romanica, inclusiv sau mai ales la referendumul din 6 şi 7 octombrie, scrutin la care s-a renunţat la TOATE elementele de siguranţă care protejau votul, de fraude.

*Am aflat rezultatul votului din Quebec, dintr-un ziar on line românesc, de pe plan local. Dar este problema lor ce au votat şi nu este problema mea să judec ce şi cum. Nici pe Robi nu l-am întrebat nimic pe această temă.

Pe mine m-a interesat să înţeleg de ce, Piatra răbdătoare a fost (şi încă mai este) posibilă în Iran, de ce mai este posibilă în România inclusiv acum, şi de ce  nu-mi vine cred că va fi posibilă, în Canada. Nu prea curînd. Cuvîntul CHEIE este civilizaţie!

În Iran, civilizaţia persană a fost distrusă de islam. Nici măcar în zilele actuale nu-s permise studiile ştiinţifice despre perioada pre-islam din Persia. Se poate închipui un astfel de sacrilegiu?

Acum. Trebuie să trecem iar, în România, prin grozăviile de la nivelul anilor sovietizării accelerate şi scelerate, cînd oamenii au fost exterminaţi în temniţele comuniste şi la Canal, ca să facă loc nimicniciilor şi netrebnicilor, ca să pricepem că nici măcar pietrele nu mai au răbdare?   

Trebuie musai să sugrumăm din faşă, incipienta civilizaţie care începuse a înmuguri cu timiditate şi la noi în ţară, după accederea ţării în spaţiul civilizat al UE şi al NATO? Sigur asta vrem?