Acasa

04 octombrie 2018. Robert ne-a condus de acasă de la el, conducînd mașina pe niște străzi aproape pustii, temeinic spălate de o ploicică sîcîitoare, pînă aici, la aeroportul din Quebec, de unde vom merge cu avionul, acasă la noi. După formalități, am făcut cîteva poze dar, parcă ne-au intrat vorbele-n sac. Cu greu, cu noduri în suflet, îl îmbrățișăm pe Robi și dispărem în aeroport. Avem de așteptat dar, suntem deja obișnuiți cu tăcerile așteptărilor prelungi. Ce-ar mai fi de spus?

Avionul are întîrziere. Mai întîi mă neliniștesc dar apoi, îmi dau seama că întîrzierea, NU contează. Chiar, NU! DELOC! În sfîrșit, suntem la bord. Este un Bombardier Q 400, nu prea nou, dar gălăgios, 80 de locuri, plin. Zbor scurt, 40 de minute. Ne-au tratat cu bombonele și cu sucuri. J

Iar suntem în Montreal dar, nu în oraș ci, în aeroport, așteptînd avionul către București. Cele șase săptămîni de aventură magică pe tărîmul canadian, s-au încheiat. Aici, mai avem iar de așteptat vreo două ore dar, deja, simțim că aproape am ajuns acasă, la romanica. De jur împrejur auzim fără de voie, discuții purtate aproape exclusiv în limba română. Pare-se că-s la fel ca noi, români care vin acasă după ce și-au vizitat copiii, în Canada. Dar. De ce-or fi vorbind oamenii atît de tare? Cine nu-i aude? Sau, de ce nu-i aude nimeni?

Mă gîndesc la vorbele pe care ar fi trebuit să i le spun lui Robert, înainte de a pleca. De ce n-am fost în stare să spun nimic? Cum de mi s-a pus acel nod dureros în gît? Nu știu. Atît de goală nu mi-a fost mintea, parcă, niciodată. Minte ușoară, suflet prea greu. Îndoieli? Nu știu. Neliniști? Nu știu.

Vom vorbi zilele următoare la telefon și pe Skype. Compensează? NU!

A început ambarcarea. Îmi aud numele strigat. Știu despre ce este vorba J Robert a cerut pentru noi, asistență, la fel ca pentru oamenii cu deficiențe motrice. Vă închipuiți uluirea personalului cînd vedea că de fapt, singura noastră deficiență, era precaritatea limbajului? J Cert este că am avut un avantaj incontestabil: am fost favorizați la ambarcarea în avion, pentru că eram printre primii care se urcau la bord.

Trecem de fetele de la ultima poartă unde ne-au fost verificate biletele și pașapoartele, dar ne iau în primire niște agenți de ordine destul de severi. Ne-au aliniat și ne-au cerut imperativ să punem bagajele de mînă, pe pămînt. ???

Misterul s-a rezolvat mintenaș J A apărut o fătucă în uniformă care ținea (cu greu)  în lesă, o cățelușă vioaie.  A mirosit cățelușa în viteză bagajele noastre și a stabilit că dacă nu avem droguri, putem pleca la romanica J Droguri? N-avem. Aveam în schimb vreo duzină (sau două) de conserve cu pate și cu pește bun, borcane cu sirop natural de arțar specific canadian, plus un borcan cu muștar autentic de Dijon, etc, de numa-numa. Dacă ar fi știut cățelușa ce să caute, rămîneam fără bunătățurile alea J

Abia ajuns la bordul avionului îmi dau seama că dacă la venire, am căpătat ștampila de bun venit, la plecare, nu s-au mai obosit să ne ștampileze pașapoartele. Nici nu este nevoie, cred: computerele știu că ne-am urcat în avion deci, au scăpat canadezii de noi, măcar pentru o perioadă de timp J

La bordul avionului, devine foarte limpede că am revenit în romanica: apare nerăbdarea, transformată rapid, în nervi. Adio Canada, adio civilizație. Abia la București am priceput că elementul perturbator, era un rus din Republika Moldova. Ghinionul său de neșansă a fost că NIMENI din preajma sa, nu l-a băgat în seamă. Scandalul său artificial a fost absorbit de tăcerea vag compătimitoare, a celor din jur.

Cu mai bine de jumătate de oră întîrziere, decolăm. He he. S-a terminat cu răsfățul de care am beneficiat la venire, cînd am stat la clasa întîi, dar nu de tot J : nu șervete calde, nu tacîmuri adevărate, nu față de masă, nu pahare de sticlă. Dar. Pentru că suntem pe scaune foarte aproape de clasa întîi, vom fi serviți înaintea celor din coada avionului.

Sincer, trebuie să remarc un lucru elementar: nu-mi pasă DELOC. Doar observ ce lucruri MINORE îi diferențiază pe oameni cînd orgoliul și vanitatea le dictează întregul comportament, prea adesea, irațional. Atît!

Au venit fetele cu gheridoanele, să ne ospăteze. Știm meniul principal: pui sau vițel. Scurtă digresiune. Capete dăștepte au gîndit cam așa: dacă evreii și musulmanii nu mănîncă porc, dar creștinii mănîncă și pui și vițel, de ce să nu le oferin la toți, meniul Kosher? Logic, așa e. Numai că ȘTIU că această decizie, n-are nimic de a face cu raționalul. Această decizie a fost luată NUMAI pentru ca modul de hrănire al creștinilor, să nu îi ofenseze pe practicanții celorlalte două mari monoteisme. Ofensă? Singurii care se simt ofensați, sunt musulmanii, dar, să trecem peste acest subiect, delicat.

Am luat pui. Foarte bun, cu garnitură și cu salată; foarte gustoase, toate. Am luat și vinul acela pe care deja îl știam de la venire; oricum, altul, n-au J Puiul a fost excelent gătit, nu exagerez deloc dacă spun că se topea pur și simplu, în gură. Mi-am amintit de Gordon, alt bucătar notat cu trei stele Michelin (maximul posibil), care a revoluționat atît masa servită la bordul avioanelor, cît și conservele cu alimente, trimise în spațiu, cosmonaților. Poveste prea lungă ca să o redau aici.

Revin la bordul avionului, același tip de Boeing 767 / 300. Am aflat și cum se petrec lucrurile la un zbor trans-oceanic, la clasa a doua, după ce primul nostru zbor de acest fel, a fost la clasa întîi.

Vezi tu dragăliță Doamne, se poate trăi foarte bine și la clasa a doua. Dar acest lucru, îl știam, deja. Ce nu am aflat încă, este dacă pentru vin, trebuie să plătim, dar, nu mai întreb cum am făcut la venire, cînd biata fată aproape a scăpat tava pe jos, auzind ce-mi trece prin cap. Dacă fătuca cere bani, îi dau, dar dacă nu cere bani, îi mai cer eu, vin J Și am cerut.

Precizez iar, că sticluța are numai 125 de grame; sau mililitri, dacă așa preferați. În final, mi-a adus și cea de a doua sticluță. După ce s-a scuzat, că a uitat. Diferența dintre clasa întîi și a doua, este că acolo, la clasa întîi, stevardița mă îmbia permanent și eu refuzam. Gata.

Pendulez între două ore de referință. Încă. La Robi, este trecut de miezul nopții. Aici, în avion, mă ghidez după ora Bucureștiului, unde este ora opt dimineață. Deci, este ora micului dejun. Mic? He he! J În acest avion, este minuscul J O felie incertă de cozonac? uleios? bine apărată cu dîrzenie de o folie aproape inexpugnabilă de celofan, plus un păhărel de plastic semiplin cu un lichid maroniu poreclit ceai, la care am refuzat laptele aferent; chiar dacă am cerut zahăr și l-am primit, gustul lichidului tot incert a rămas. Mă întreb amuzat: ce-or fi primit boierii de la clasa întîi, ca mic dejun? Contează? Pentru mine, NU!

Aici, unde stăm noi în avion, pe rîndul 23, peretele este orb, lipsit de ferestre, habar nu am de ce. Mai repet o dată, arhitectura cabinei pentru pasageri, a acestui tip de avion: patru rînduri de fotolii a cîte șase locuri, formează clasa întîi: două stînga, două dreapta, două la mijloc.

Mai departe, urmează încă vreo treizeci de rînduri de fotolii, a cîte șapte locuri: două la peretele stîng, două la peretele drept, trei pe centru. Capacitate totală, pînă la 270 de pasageri.

Așa. Teoretic, noi am avut locuri la fereastră J Dar cu peretele orb, nu pot face altceva, decît să trag cu ochiul fugitiv, la fereastra vecinei de pe fotoliile din față. Ce văd? Văd un soare strălucitor pe fundalul unui cer perfect azuriu și lipsit de nori. Puțin mai devreme, s-a desfășurat spectacolul impresionant al răsăritului de soare, din care am reușit să fur măcar vreo două-trei priviri, strecurate anevoie printre scaunele din față. Nu cîrtesc. Știu că spectacolul lumii, se descifrează prin ochii minții acelora care pot să înțeleagă, ce văd. Niciodată acest spectacol NU a fost oferit gratuit, nimănui; repet, niciodată. Dacă am reușit să-l admir, iar, mă simt norocos.

Lumea s-a mai înviorat și se pregătește de aterizare. Mult, nu mai e.

Apropo de microscopicul mic dejun: cine știe, cunoaște! Am văzut la vecinii noștri ruși, că aveau pregătite sandviciuri adevărate, cu unt, șuncă și alte alea; mă întreb numai cum le-au strecurat pe lîngă cerberii de la intrarea în aeroport? Că nu păreau a fi sandvișuri cumpărate pe plan local.

În fine. Data viitoare vom ști ce vom avea de făcut la un zbor de lungă durată. Dar. Va mai fi o dată viitoare? Aceasta-i întrebarea! Veniturile noastre ne-ar ajunge pentru traiul de zi cu zi în Canada dar, exclus să ajungă pentru altceva, cum ar fi haine, bere, sau țigări.

Grea viața pentru vicioși în frumoasa și civilizata Canadă. Cam știu canadezii de ce nu fumează și nici nu prea beau: toți pun ban peste ban ca să-și tragă vila din pădure, că autoturismul este de la sine înțeles.

La trebușoarele astea, vom cugeta acasă, pe îndelete, măcar vreo șase luni de zile. Asta dacă nu cumva în România, se va declanșa teroarea teleormăniceano/tăricenistă la care mă gîndesc aproape cu disperare. Nu atît pentru noi, dar chiar mi-este milă de poporul acesta năcăjit, ținut în ignoranță de o bandă de scelerați.

Bine v-am găsit!