Sainte Anne de Beaupre

Eh, cam gata şi cu demonstraţia asta de turism extraurban. Unde mergem? Vom vedea J Pînă să vedem unde vom ajunge, iar începem să recunoaştem locuri pe unde am mai trecut. Doar suntem veterani, păi nu? J

Iată tunelul de sub Gara Centrală, iată drumul către Ille d’Orleans, iată că am trecut şi de podul de fier către insula cu sfînţi unde nimeni n-a înjurat de nici-un sfînt, J iată că am trecut şi de cascada Montmorency. Chiar mă gîndisem la un moment dat că vrea Robi să mai cumpere ceva legume BIO de pe la fermierii locali J Neeee, nu ne face el una ca asta J

Nu după prea multă vreme, cam treizeci de km. de la podul de fier, ne abatem de la drum şi intrăm într-o mică localitate, tipic rural-quebecoasă, spune Robert, care evident, ştie ce spune ca de obicei. Şi chiar NU glumesc! Chiar ŞTIE! Ştie inclusiv pentru că a mai fost pe aici. Sămînţa de turist...

Localitatea se numeşte Sainte Anne de Beaupres. Este o localitate mică, desigur plină ochi cu vile, vilişoare şi viloaie, parcă şi un castel în care se lăfăie primăria; ne plimbăm ce ne plimbăm şi mă bîntuie bănuiala că iar avem program de vizitat vila din pădure. Nici vorbă. Deocamdată, iar suntem undeva şi ajungem undeva J Asta este sintagma prin care Robi admite că ne-am cam rătăcit umpic J Apoi, Robi reprogramează GPS-ul şi deodată, vedem Catedrala!

Sincer, NU mă aşteptam ca într-o localitate atît de mică, să se fi construit o Catedrală ATÎT de mare! Are proporţii care pot face invidioase unele dintre cele mai mari catedrale din lume, sau măcar din Europa, şi NU exagerez deloc. Am văzut destul de multe dintre ele ca să ştiu ce spun. În primul rînd, este cea de a doua catedrală care este construită după principiul Biserică peste Biserică, aşa cum văzusem la Asissi. Numai că acolo, construcţia a fost făcută în acest mod ca să se ascundă trupul lui Francisc de Asissi, sărăcuţul, de hulpavii căutători/vînători de moaşte.

Aici, această catedrală a fost edificată în acest stil arhirectural, în mod deliberat. Nu cred că am fi ajuns aici dacă Robert nu ar fi venit cu noi. Voi spune ulterior, de ce.

Revin la această splendidă construcţie. Parcăm maşina şi ne ţinem după ghidul nostru, Robi J Coborîm cîteva trepte şi pătrundem într-o incintă nu prea înaltă dar spaţioasă atît în lungime cît şi pe lăţime. Din nou, sute de oameni pot lua loc simultan pe bănci. Apreciez cam pe la vreo opt sute.

N-am mai văzut astfel de ornamentaţie. Tavanul este pictat într-o culoare  azurie combinată cu alte culori care se îmbină în pasteluri lin mîngîiate de clar obscurul dătător de mister.

Clarificare: la biserici clar obscurul este benefic, la muzee mă scoate din papuci; preţul piperat nu justifică economii de lumină în lăcaşurile cultural laice. DELOC!

Revin la splendida catedrală care deja, m-a copleşit. Mergem de jur împrejur şi remarc scene din VT, îmbinate cu multe scene din Noul Testament. Sunt reproduse cele 14 opriri ale lui Iisus Hristos pe Golgota, am fotografiat cîteva şi voi ilustra spusele cu aceste imagini.

Dar. Cel mai mult m-a impresionat o reproducere a celebrei Pieta a lui Michelangelo Buonarotti, expusă în Basilica San Pietro, la Vatican.

Este vorba, dacă nu mă înşel, de prima reprezentare a Fecioarei cu Iisus, pe care a sculptat-o Michelangelo. Este după spusele specialiştilor, lucrarea de hotar dintre sculptura tradiţională a renaşterii şi modernismul simbolic. Această sculptură prezintă o femeie răpusă de tristeţe, care-l ţine în braţele sale obosite, pe fiul său, decedat prea timpuriu, la numai 33 de ani.

Ce MAMĂ nu este răpusă de tristeţe cînd ţine în braţele sale, trupul decedat al fiului său? Cum poate o MAMĂ să împace rolul său de perpetuare a vieţii, cînd ţine în braţele sale triste şi obosite, rodul pîntecului său, mort? CUM?

Ce au observat specialiştii? Faptul că marele Michelangelo, Maestrul  desăvîrşit al proporţiilor corpului uman, a sculptat picioarele lui Iisus, deosebit de lungi, în raport cu restul trupului. Specialiştii au interpretat această disproporţie, ca fiind începutul simbolisticii în sculptură.

Respectiv, lungimea picioarelui lui Hristos, simbolizează lungul drum pe care îl are creştinismul de parcurs, pînă ca lumea să fie pe deplin salvată, prin sacrificiul hristic. Nu mă pricep dar, îmi place această explicaţie. Mai ales acum, în aceste vremuri de accelerată secularizare, după ce au trecut aproape două mii de ani, de la răstignirea mîntuitorului. Numai că vorba Abatelui Andre Scrima: dacă va fi nevoie, vom coborî iar în grote, dar, flacăra credinţei, NU se va stinge, niciodată! 

Probabil că Abatele Andre Scrima, a înţeles mai bine decît specialiştii în sculptură, că Maria, MAMA născătoare de Dumnezeu, NU era tristă, ci, resemnată. Ştia că fiul său a avut un destin care transcende relaţia mamă-fiu.