Înapoi, la Quebec

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, c-am mîncat, da’ iar mi-e foame J Cam aşa şi aici, la hotelul cu nume de armă sovietică, A2K (AKM). La micul dejun eu am păpat două felii de pîine unse cu unt şi am băut un ceai făcut cu pliculeţul şi cu zahărul aduse de-acasă (rezervele J ) iar Silvia şi-a preparat un ness cu material propriu; n-am folosit de la maghrebieni, decît apa fiartă. N-am spus încă dar, alăturat de A2K este un restaurant care afişează specific indian. N-am avut curajul să intru acolo, habar nu am cum este. O spun numai cu titlu de curiozitate. Cînd am spus în prima zi că vrem să mergem la masă, undeva, oare de ce fetele de abanos NU ne-au semnalat prezenţa acestui restaurant? Trecem peste chestia asta. Nu ştiu dacă aş mai reveni aici vreodată, mai degrabă nu, dar dacă-mi amintesc bine, culmea disconfortului am trăit-o în Turcia, chiar în Noaptea de Înviere, unde am fost cazaţi de o matracucă grasă şi nesuferită în cel mai jegos hotel pe care l-am văzut în viaţa mea. De atunci, am avut maaare grijă să evit serviciile agenţiei de turism, Cristian Tour. Cred că nici gratis n-aş mai merge cu agenţia asta.

Bon. Ne pregătim de plecare acasă la Robi, că pînă la plecarea acasă la romanica, mai e. Cam ştiu ce mizerie ne aşteaptă acolo, aşa că nu ne grăbim, DELOC!

Rîdeam de cei care merg pe stradă cu ochii ţintă în telefon. Iată că m-a ajuns şi blestemul acestora. M-am zgîit în tabletă pe stradă zilele astea, de nu-mi vine nici mie să cred. J GPS-ul mai are secrete pentru mine, da’ orişicît, s-a mai dăşteptat o ţîră şi ţăranu’ de orăşanu’ J Da’ să merg pe stradă şi să mă conversez pe FB, asta NU! Am mai intrat aşa, de curiozitate de acasă sau de la hotel, am mai dat cîte un like la unele postări, dat atît.

Am mai intrat pe Marginalia, pe Actual 24, pe G4Media şi pe Politeia lui Teofil, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Mare om, mare caracter, mare patriot adevărat, nu ca muhaielele astea de mucava care maimuţăresc democraţia în timp ce masacrează în cel mai pur stil bolşevic, statul de drept din România, care începuse de bine de rău să se înfiripeze, prin strădania unor procurori şi a unor judecători integri. Eu tot mai sper aşa, ca tontu’ că nu le va ieşi mişeilor, pasienţa asta. Chiar nu cred că România va avea soarta Turciei erdoganizate. Nu-s profet, doar sper. Oricum, dacă tot am spus că nu-s profet, să spun ce ştiu eu că este un profet; adică faptul că acesta, departe de a ghici viitorul, interpretează corect prezentul. Şi nu este deloc puţin lucru să înţelegi vremurile în care trăieşti şi eventual să-ţi iei măsuri de prevedere pentru viitor.

Suntem în autocar. Am ajuns cu trei ore înainte dar n-am avut noroc să prindem locuri la busul de la ora 10 sau 11. La cel de la ora 12 ar fi fost ceva dar, nu merge direct la Quebec şi decît să ajungem aiurea, mai bine aşteptăm autocarul de ora 13 pentru care avem locuri rezervate. Unde ne grăbim?

Autogara este mare, 18 linii de plecări / sosiri, sunt inclusiv curse către SUA, de exemplu la Boston. În permanenţă cîţiva oameni lustruiesc scaunele şi fac podeaua de ciment, lună. Este adevărat, este foarte curat dar, la WC nu funcţionează lavoarele. Am găsit cu chiu cu vai o ţîşnitoare, mă folosesc cumva de ea, mă rog, asta e.

N-am stat chiar degeaba trei ore aici. Măcar am prins locurile din faţă, din dreapta şoferului, aşa cum mi-am dorit, şi voi putea să fac cîteva poze de pe podul acela foarte înalt, că la venire, vremea urîtă nu m-a inspirat. 

Înainte de ambarcare, stăteam pe nişte scaune şi s-a aşezat lîngă noi, o tînără arăboaică. M-a întrebat prin gesturi care-i parola pentru internet. Este WI FI gratuit dar eu nu ştiu parola lor pentru că folosesc telefonul lui Robert. Nu m-a dus mintea să-i ofer acces de pe tableta mea L

Fata aia tot încearcă şi nu reuşeşte. Văd un agent de pază care se apropie iar fata izbucneşte în lacrimi. Era o imigrantă care a pierdut persoana de legătură şi nu ştia ce să facă în continuare. Aproape o oră a durat pînă au descurcat-o doi angajaţi ai autogării. Dar, au reuşit! Din nou, o mostră de civilizaţie. Am văzut-o pe fata respectivă urcîndu-se fericită într-un autocar, ajutată la valize de agentul de pază. Vă imaginaţi aşa ceva la romanica?

Am pornit la drum. Un amănunt: nici şoferul de taxi de alaltăieri, nici şoferii celor două autocare NU ne-au presat cu centurile daaaar, disciplinată de Robert, Silvia s-a agăţat de nesuferitele acelea de maşinării de amorţit umărul şi stomacul. Eu le-am fentat! J

Am văzut la un moment dat, unde ajungeam cu autocarul de ora 12: într-un oraş, Drummondville, către care ne abăteam de la ruta principală cu 32 de kilometri. Dacă socotesc şi timpul de staţionare acolo, am fost inspiraţi să nu mergem cu acel autocar.

În sfîrşit, ajungem în Quebec, dar ia staţia de autobuz 35 E către Levis, de unde nu-i J Adică e, dar nu şi autobuz la ora asta. Sau cam aşa ceva. Şoferul mi-a spus ceva din care am înţeles că mai bine luăm un taxi. Ceea ce am şi făcut. A trecut un taximetru, l-am oprit, şoferul pune valiza în portbagaj şi începe comedia J Spun adresa, o şi arăt scrisă ca să nu existe erori de interpretare, şoferache mimează neştiinţa. Întreabă şi la dispecerat, nici ei nu au auzit de adresa noastră, aflată repet, la 8 km. de Quebec. M-am prins că vrea să ne plimbe, îl sun pe Robert care găvăreşte cu taximetristul, care în fine, ştie unde să ne ducă J Şi am mai şi scos GPS-ul la intimidare. Pînă la urmă, şoferache cade la taclale cu noi. Îi spunem că Robert este aici de opt ani, iar el ne spune că are un prieten român care este la fel ca el, şofer de taxi. Eu cred că şoferache a învăţat de la romînaş şmecheriile, dar, Robert mi-a spus că de fapt, este invers. Ce să mai cred?

Ştiţi vorba ceea cu există trei feluri de oameni, adică oameni buni, oameni răi şi şoferi? Ei bine, la capitolul şoferi cei mai nesuferiţi, mai îngîmfaţi şi mai hoţomani, sunt taximetriştii. Rar cîte unul mai de ispravă, aşa ca vecinul nostru care ne duce la aeroport şi ne aduce acasă.