Feribotul

Plecăm la o mică plimbărică. Nu ştiu unde mergem; este secret J Și pentru că nu-s impresionat de nimic, nu notez aproape nimic. Totuși. Aflu că de fapt, oraşul Levis este format din patru foste mici orăşele şi se întinde pe zeci de kilometri. Noi locuim într-un cartier vechi, rural, în alcătuirea celorlalte cartiere existînd şi blocuri de pînă la zece etaje la care Robert pufneşte nemulţumit. Nu-i place înghesuiala J

Brusc părăsim şoseaua şi pătrundem pe un drum neumblat şi preţ de cîteva minute trecem în revistă o fostă fermă acum părăsită, cu sere şi hambare şi nu mai ştiu ce alte instalaţii dezafectate, toate situate într-o pădure cu arbori ocrotiţi; ici-colo vedem cîte-o căsuţă veche, căsuţe nelocuite dar declarate monument, deci ferite de demolatori. Locul este liniştit dar nu-i vizitabil pentru că trebuie ferit de distrugătoarele termite umane, turiştii. Este conservat natural. La intrare am văzut o tăbliţă care avertiza că nu e voie să  ptrundem,  dar, dacă nu coborîm din maşină, putem pretinde că ne-am rătăcit J Şi am mai declarat şi la vamă că nu vom vizita nici-o fermă. Asta nu se pune, nefuncţională fiind. J

Revenim la şosea şi nu după multă vreme intrăm într-un cartier de vile şi viluţe care mai de care mai cochete. Mai mari, mai mici, cu sau fără etaj, unele luxoase, altele mai puţin. Toate numerotate; sunt cîteva sute şi unele chiar sunt de închiriat sau de vînzare.

Nu mi-am dat seama la timp despre ce este vorba şi nu am fotografiat nimic, iar ceea ce scriu acum, este din memorie, a doua zi, sîmbătă, 25 august.

Ne-am oprit la o belvedere de unde se vede portul comercial şi turistic, podul care uneşte Quebec cu Levis, imagini din partea de sus a oraşului Quebec, bineînţeles fluviul şi vapoare. Nu pot fotografia nimic pentru că sînt contre soleil, asta e. Mai mergem ce mai mergem, Robert ne arată încîntat vilă după vilă, nu uită să ne amintească inclusiv că aceste vile costă începînd de pe la 300.000 de dolari, unele mergînd pînă la cîteva milioane. La marginea fluviului sunt şi cîteva blocuri cu opt sau zece etaje, unde un apartament costă cam 500.000 de dolari. Nu ne tentează J 

Din nou, totul se petrece prea repede şi nu pot fotografia mai nimic. Nu-i bai. Poate, altădată. Brusc ne oprim şi aflu ce vom face în continuare: vom lua feribotul cu automobil cu tot şi vom purcede către Quebec. Buuun. Abia aici reuşesc să fac cîteva poze, vedem portul, fostele şantiere, un transatlantic de croazieră, vapoare şi vaporaşe.

Traversarea durează cîteva minute şi ajungem în Quebec. Noi nu vom vira stînga către cartierul Champlain parte a oraşului de sus, noi virăm dreapta şi ne înscriem pe autostradă unde după circa zece minute de mers întins, vom da de un pod metalic peste fluviu. Traversăm podul şi virăm dreapta şi iar nu ştiu ce urmărim. Cred că Robert ne-a spus dar n-am fost eu atent. Suntem pe ILE D’Orleans.

Tot ce vedem aici, sunt sute de alte vile şi viluţe cochete sau impunătoare,  toate aşezate cum altfel? în pădure, adevărată viaţă în sînul naturii. Abia acum fac declicul: Robert este fascinat de acest tip de vilă, cred că este exact ceea ce doreşte să aibă aici, şi n-am nici-o îndoială că va avea daaaar, el nu spune niciodată ce vrea să facă. Spune numai ce a făcut, cînd a făcut, după ce a făcut. De aici şi tăcerea sa…

Se pricepe la diversele stiluri arhitectonice; nu ştiam că este preocupat de aşa ceva. De fapt, ce mai ştim noi despre el în afară de ceea ce ne spune, uneori, prin Skype? Mai nimic. Distanţa îşi spune cuvîntul.

Numeşte stilurile arhitecturale, canadian, colonial, nu mai ştiu cum, spune şi ceva date istorice, se comportă ca un veritabil ghid dar eu nu reţin mare lucru. Aşa sunt eu, mai citadin. J De fapt, nu prea aud tot ce spune şi nu vreau să-l sîcîi cu întrebări. Mai bine îl las să conducă autoturismul.

Bon. Sunt deci case în stil canadian, stil colonial, unele din lemn de cedru altele din piatră sau zidărie. Unele au aspect mai modest pentru că au fost locuite de oameni mai sărmani, dar acum, valorează şi ele, o avere! Nu pot fi demolate, pot fi doar atent restaurate, fiind considerate monumente. Aici am avut inspiraţia să fac un scurt filmuleţ.

Ajungem la un loc intitulat pompos Parc Maritim de Saint Laurent. Parc accesibil mai ales localnicilor care vor să iasă la un pick-nick romantic fără copii, care copii trebuie să stea cuminţei acasă, că altfel… Chiar am văzut cîteva cupluri! Cică pe aici copiii se emancipează repejor, începînd de pe la 16 ani. Aşa o fi? Să fie…