Zilele noastre trec, ca umbra

Aveţi chef de plimbare şi azi? Încuviinţăm și hai la drum. Primul popas, o piaţă de legume şi nu numai. Este situată lîngă autogara de unde am luat autocarul spre Montreal, în urmă cu muuuultă vreme. Fără pretenţii, este o piaţă unde Robert vine foarte des; este şi mult mai aproape de casă decît Piaţa de lîngă portul vechi, iar faptul că aici este tratat cu deferenţă, primind preţuri preferenţiale, fiind client, fidel fidel fidel, contează! Cert este că pentru o lădiţă cu vinete frumoase şi încă una cu ardei gras, a plătit numai 20 de dolari, adică de vreo trei ori mai puţin decît dincolo, „la excroci” unde o singură vînătă costa între doi şi opt dolari!

Las Tandemul să facă tîrguielile şi eu îmi învîrt privirile roată prin piaţă.  Caut o privire vicleană de precupeaţă. Caut degeaba. Ca şi la cealaltă piaţă, toate tarabele au afişat locul de provenienţă al legumelor, fructelor, brînzeturilor, vinurilor, cîrnaţilor etc. expuşi / expuse, iar cei care vînd produsele sunt membrii familiilor acelor ferme. Nu există interpuşi. Preţul afişat este negociabil, funcţie de cantitate. Locul este curat, luminat cu neoane chiar şi ziua nămiaza mare şi din nou, am o senzaţie de civilizaţie.

Ci-vi-li-za-ţi-e. La intrări, sunt disponibile cărucioare cu care să-ţi poţi căra pînă la maşină marfa achiziţionată, dacă ai nevoie de aşa ceva. Robert a avut nevoie şi a găsit un cărucior, imediat. După ce l-a folosit, l-a dus mintenaş înapoi de unde l-a luat. Să nu vă miraţi. Toată lumea procedează aici aşa, în mod natural. Le-a intrat în instinct că numai astfel pot trăi oamenii între oameni. Numai astfel!

Vrem brînzeturi? Îl lăsăm pe el să aleagă. Ştie mai bine ca noi ce poate găsi şi chiar ŞTIE! Şi alege nişte bucăţele de brînză de capră, o bunătate, cum la Mall nu am găsit, deloc deloc deloc. Chiar şi o bucată de brînză nematurată am găsit, ca brînza aia de la Sibiu pe care o căutăm noi şi o lăudăm de zor, că vezi tu drăgăliţă Doamne, brînză ca la romanica bre, NU se mai există pe lume. Ete na, că EXISTĂ, şi este la fel de bună! Şi mai există şi alte produse de casă, cum ar fi pîine în diverse variante, dulcegării şi multe altele.

Am observat că la multe dintre tarabe sunt fete şi băieţi la vîrsta tinereţii, care nu se jenează să ducă mai departe tradiţia agricolă a familiei. Lor nu le dă nici-o abramburică diplome false de falşi intelectuali, ca să le încurce viaţa de oameni normali, oameni utili societăţii. Vorba lui Creangă, pe aici va avea întotdeauna cine să tragă ciubotele, cui merită şi va avea întotdeauna cine să producă nişte ciubote, fără să ajungă în poziţia de şef de stat, ca pingelică, sau ca mustăcel. Trecem. 

Am încărcat prada în maşină şi hai la drum, mai departe. Nu-s deloc maliţios dar, tare la timp au venit aceste două lădiţe cu ardei şi cu vinete: tocmai la timp ca să mai băgăm în congelator, neşte vinete coapte şi neşte ardei copţi, sub atenta şi savanta privire a lui mami a lui Robi J

Sper numai ca mîine, să nu ne mai luptăm cu fenomenul, Ţip J Nouă n-ar trebui să ne mai pese dar, Robi mai are de acomodat cu vecinii, mirosurile de neînţeles pentru mîncătorii de pizza congelată, adică miroasnele bucatelor pregătite cu pasiune, dragoste şi cu pricepere studiată.

Ce să le fac? N-am ce să le fac! Spunea Robi că mami, ar face bani grei pe aici, bucătărind. Hi hi hi, aşa o fi.

Cum spuneam, am mers mai departe. Am ajuns lîngă Universitatea Laval, loc luat de noi numai ca reper pentru schimbarea bus 11 cu bus L 2. Ştiam că această Universitate cuprinde foarte multe facultăţi dar, nu ne-am aventurat niciodată per pedes să vizităm aşezămîntul; o facem acum, comod aşezaţi în Volvo. Adevărat orăşel universitar, compus din  facultăţi diverse, cămine, săli de sport, bibliotecă şi habar nu am cîte clădiri dedicate ştiinţei şi progresului. Nenumărate parcări sunt disponibile la tot pasul însă, numai pentru abonaţi. Este şi o biserică impunătoare în preajmă dar, mai bine citez din lucrarea c a n a d a:

 „Între austerele ziduri de piatră, La Seminaire de Quebec şi Musee de l’Amerique francaise s-a adăpostit prima instituţie educaţională din New France, o şcoală pregătitoare pentru preoţi. Întemeiată în 1663 de către Monsignor de Laval (care a devenit primul episcop al New France), astăzi este sediul şcolii de arhitectură din Laval University. Pe cadranul solar de pe zidul aripii Procure Wing, din secolul al XVII-lea o inscripţie spune: „Zilele noastre trec, ca umbra”. Muzeul prezintă cu multă însufleţire atît propria istorie, cît şi povestea emoţionantă a coloniei şi a culturii din New France.”

Exact cînd părăseam acest loc, Robert ne-a spus un lucru esenţial: TOATE clădirile din acest campus universitar, sunt legate prin tuneluri, inclusiv cu parcările: bomboana pe tort, este că acest campus, este legat prin subteran,  inclusiv cu acel complex comercial în care se găsesc şi Metro, şi Simmons, şi Archambauld. Cu alte cuvinte, Robi ne spunea: ce tot căutaţi voi „oraşul de sub oraş la Montreal, cînd vă este la îndemînă aici, în Quebec?” J

Gluma ca glumă dar, trebuie să reţinem că nu după prea multă vreme după ce noi vom pleca de aici, se va dezlănţui iadul vremii nefavorabile. De aici, şi necesitatea de a face acele legături între aceste facultăţi.

Iar am oprit. Robi studiază atent o pancartă de atenţionare şi ne spune că putem parca aici, fără probleme, o oră. Nici nu este nevoie de mai mult. Mare atenţie la parcare, pentru că sancţiunea poate merge pînă la ridicarea licenţei de condus! Din nou, NU este de glumă cu regulile.

Vreţi să vizităm un magazin deţinut de nişte arabi? O epicerie? Nu avem nimic împotrivă. Mai întîi, Robi ne avertizează că-s excroci J Ok, spun. Totuşi, spune el, nu vreţi să aruncaţi o privire? Da’cum nu? Şi intrăm. Magazin obişnuit, cu tot felul de produse, de la făină şi mălai, zahăr, paste făinoase şi altele de acest fel, compoturi, dulceţuri, etc etc etc, pînă la brînzeturi şi carne halal. Nu-s chiar interesat de aceste chestii. Robert studiază oferta de dulcegării (din care a şi cumpărat pe săturate J ) eu observ într-un tîrziu un afiş pe care scrie că au humus. Eeeee, asta-mi place! Prudent, am cumpărat numai o sută de grame. Dar, fleţ cum sînt, nu mi-a trecut prin minte să-i cer arabului o mostră ca să gust. Că aş fi luat măcar un kilogram, atît de bun s-a dovedit a fi!

Şi nu, nu-s excroci deloc. Sunt negustori din tată-n fiu, negustori care te întîmpină la intrare cu ceşcuţa tradiţională de ceai, negustori care nu te inoportunează ci, te lasă cu răbdare să studiezi pe îndelete ce oferă şi numai dacă întrebi ceva, abia atunci te copleşesc cu amănunte despre marfă. Au o răbdare infinită şi nu-s scandalizaţi dacă nu cumperi nimic. N-ai de unde să şă ştii dacă politeţea lor este numai aparentă dar, nu prea contează. 

Mai mergem la o cofetărie de unde am luat cîte ceva, apoi am vizitat pe fugă Eglise du tres-Saint-Sacrament de Quebec, care la fel ca şi Notre Dame de Quebec, este deschisă permanent. Apoi, încă un loc de confruntare anglo-francez, dar gata, este deja, prea mult.

Bine, spune Robi. Vreţi să mergem la un restaurant african? Vrem. Intrăm, locul este modest către sărăcăcios, simplă crîşmă de cartier, nu-mi inspiră mare încredere. Robert insistă umpic, J ne spune că au peşte foarte bun. Ce fel de peşte? Nu ştie exact. Vin au? Nici asta nu ştie dar, au bere foarte bună. Bere la peşte? Nu, mulţumesc frumos. Cînd a mai venit şi domnul ospătar, o prăjină îmbrăcată ca de stradă, cu blugi şi o cămaşă suflecată, am intrat la bănuieli: unde-am nimerit frate? Iar cînd prăjina aia m-a fulgerat cu două lasere aruncate din ochii săi întunecaţi, am tuns-o rapid către ieşire fără să mai spun nimic, gîndindu-mă că dacă în priviri prăjina aceea ar fi avut şi neşte gloanţe, acum aş fi fost mort J

Haidi fraţilor acasă, că avem sacoşele pline de bunătăţuri. La ce să mai stăm pe aici la mila unor africani pe care poate că i-am fi-ncurcat?

La masă, printre altele, Robert a exclamat: phiii că tare-i bine să mai stai duminica acasă, la o leneveală şi la belfereală pe săturate!

Dacă am trecut oceanul fie şi numai ca să-l facem să recunoască acest lucru, este extraordinar! Fie şi numai ca să înţeleagă că între munca obligatorie de sîmbătă şi duminică pe care am prestat-o noi, în ceauşism, şi munca la care se supune el, benevol, este o diferenţă enormă. Nu de alta dar, nici nu ştim cînd ne trezim, poate prea tîrziu, că, Zilele noastre trec, ca umbra .