Mi-cul de-jun sim-patic, în ca-re îţi dau ni-mic J Adică, chiar, N I M I C! Ou fiert (cine ştie de cînd este
pe masa aceea, că nu-i cald deloc), ceai, nu, cafea, nu, doar lapte, unt şi
dulceaţă. Şi iaurtul acela diabolic, parcă special făcut ca să te apuce
cufureala, în care nu ştiu ce geniu culinar a amestecat fructe, bleah. – Vrei
suc? întreabă Silvia. – Mai bine nu, răspund. N-am pic de încredere. Un
magrebian supraveghează atent sala de mese în care cîţiva rătăciţi îşi amăgesc
foamea. Trist stabiliment, A2K. Mai avem de stat o singură noapte, că mai multe,
n-aş putea suporta.
Pun GPS-ul la lucru. Maşinăria zice
că să luăm autobuzul 427. Urcăm şi-l întreb pe şofer dacă merge în Vieux
Montreal. Nu pricepe din prima dar, apoi, luminat, turuie ceva repede repede repede, dar cînd înţelege că nu
înţeleg, J scoate un bilet folosit
şi scrie – Peel apoi altă linie – şi 715. Apoi îmi arată să mă întorc de unde
am venit şi repetă Peel! Ok, zic, deşi nu pricepusem nimic. Mă fulgeră o idee.
La toate intersecţiile sunt plăcuţe cu numele străzilor. Nu cumva? Ba daaaaa,
chiar asta a şi fooost. La intersecţia bulevardului Rene Levesque cu strada
Peel, este staţia autobuzelor 109 şi 715. Clar. Aşteptăm (trec cam o dată pe
oră) şi într-un final, apare. Urcăm, întreb cît costă biletul, Silvia spune
ceva pe româneşte şi nenea şoferul – Spune bre, ce vrei J Daniel este român, are vreo 53
de ani, la bază este inginer agronom dar
trage de covrig în Montreal. Nu-i place în Canada. Îi este dor de mama sa. Mai
bine era pe vremea lui Ceauşescu. Măcar atunci, copiii îi îngropau pe părinţi
şi le luau locul. Nimeni nu hălăduia prin lume, ca acum. Biletul este valabil
două ore. Şi ne tot spune de-ale sale în loc să ne lase să-l întrebăm noi, ce
avem nevoie să ştim. Este nevorbit pe
româneşte de mult şi nu mă îndur să-l întrerup. Apucasem să-i spun că
noi căutăm Ordinul Sulpician, habar n-are de acest Ordin. Dar de Catedrala Notre
Dame ştie ceva? Între timp, am ajuns la malul fluviului, la locurile pe care le
văzusem din autocar cînd eram pe podul acela foarte înalt. Şi-mi arată o
bisericuţă. Aia este, zice, ferm convins. Se oferă să ne mai facă ture prin
oraş, gratis. J Dragul de el. Chiar a
fost simpatic şi destul de util dar noi, vrem musai să ajungem la cele două
obiective. Mulţumim frumos, îi urăm lui Daniel toate cele bune şi coborîm.
Ulterior aveam să înţeleg că mai bine acceptam oferta sa de a ne învîrti prin
oraş nepărăsind atît de repede autobuzul. Mai ştiţi vorba ceea cu mintea cea de
pe urmă? J
Intrăm în acea mică biserică. Se numeşte de fapt, Chapelle Notre-Dame de Bonsecours. Întreb de Catedrală şi Viviene
– parcă aşa a spus că se numeşte – descuie un dulap, extrage o hartă, îmi
trasează drumul şi-mi surîde angelic. Cît costă harta? Gratuit. Pot să
fotografiez? Oui! Ceea ce şi fac plus un clip.
Mă întreb şi io’ aşa, ca prostu’. Cum se face oare că m-am înţeles perfect
cu Viviene în limba franceză? De ce cu alţi canadezi nu reuşesc?
Ieşim. Pe stradă, lucrări de reabilitare a clădirilor, ceva asfaltări, dar
nu şi praf, pentru că au grijă de sănătatea turiştilor J
La intrarea în biserică, o sărmană. Mă abţin să o fotografiez. Poate că are
dreptate Robert. Chiar aşa. Ce rost are să o fotografiez pe biata femeie?
Urmăm traseul de pe harta lui Viviene, plin de mazazine, de suvenire, şi de
locante cu fel de fel de bucate, îngheţate, cafele, etc. Repede repede găsim
Basilique Notre Dame. Coadă la bilete. Tarif pentru adulţi, şase dolari cu sau
fără ghid J Pentru copii, ceva
reducere, pentru pensionari, nu.
Intrăm într-o atmosferă de clar obscur. Multă lume admiră ornamentaţia
bogată. Chiar este de admirat! Nu ştiu dacă îmi vor ieşi fotografiile, atît de
întuneric este.
Apoi, dăm roată bisericii pe o latură şi descoperim o capelă luminată a giorno, unde nu foto, nu telefon. Doar
linişte, contemplare şi reculegere. Totul luminat foarte puternic şi atent
supravegheat de un călugăr îmbrăcat complet în alb. Sulpician? Probabil că da,
ordinul lor este lipit de Basilică.
Citez din lucrarea mai sus menţionată:
„Basilique Notre Dame este una
dintre remarcabilele opere arhitecturale într-un oraş care îşi are mai mult
decît partea sa de clădiri frumoase. În 1824, seniorii Ordinului Sulpician care
conduceau Montrealul au poruncit construcţia unei biserici mari cît să îi poată
primi pe toţi credincioşii din întreaga parohie. Arhitectul pe care l-au ales
era un irlandez american protestant, pe nume James O’Donnell, atît de emoţionat
de magnificenţa lucrării înfăptuite de el încît s-a convertit la catolicism şi,
după moartea sa, a fost înmormîntat aici. Pentru o jumătate de secol, basilica
aceasta cu turnuri gemene, în stil neogotic, a fost cea mai mare din America de
Nord. (...) Interiorul său este de o extraordinară somptuozitate, o fuziune
între sculpturile bogat detaliate, vitralii şi jocul subtil controlat între
lumina naturală şi artificială. Lemnul aurit şi albastrul mistic al bolţilor şi
al altarului creează o atmosferă de seninătate. Sanctuarul este o operă de
artă, sculptat de artistul Henri Bouriche. Ferestrele, din Limoges, Franţa,
spun povestea originilor Montrealului.
Basilica e flancată de cea mai veche clădire din Montreal, Vieux Seminaire de Saint-Sulpice,
ridicată de Ordinul Sulpician în 1685 (adică funcţionează neîntrerupt, de 333
ani). Seminarul este încă folosit de
călugări şi nu este deschis publicului. (...) orologiul său elegant se bucură
de faima de a fi cel mai vechi din America de Nord...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu