M-am trezit pe la ora şase dimineaţa ora locală şi dacă nu mi-e somn înseamnă că este de bine. Nu vreau să mă mai
gîndesc la ora din România. N-are nici-un rost.
Brusc îmi dau seama că am mai marcat o premieră: am mers pentru prima dată
într-un automobil condus (foarte bine) de Robert! J Dar gata, nu mai semnalez
neapărat premierele întîlnite, pentru că devine irelevant.
Acum. Robert este la serviciu dar a promis că revine repede ca să mai
încropim o incursiune, ceva, pe undeva; nu-i nici-o grabă. Timp avem destul.
Silvia bucătăreşte iar, teribil de încîntată de rapiditatea cu care fierbe,
prăjeşte, şi coace aragazul electric, iar eu buchisesc iar la o carte apărută în
biblioteca Adevărul în 2010, sub auspiciile Naţional Geografic - Traveler,
carte intitulată simplu, c a n a d a.
Este o carte de 400 de pagini format mediu, scrisă cu litere mici mici mici şi
bogat ilustrată. Conţine o cantitate uriaşă de informaţii despre această
fabuloasă ţară. Voi cita cînd va fi cazul din această lucrare impresionantă.
Deocamdată încerc să-mi fac o părere despre istoria acestor tărîmuri,
despre oameni, despre Primele Naţiuni locuitoare ale acestor locuri, despre
inuiţi (insultător denumiţi eschimoşi), despre irochezi şi alţii, despre
războaiele purtate aici, despre descoperitori, despre formarea Confederaţiei,
despre problemele mai vechi sau mai actuale, dar sper să-mi păstrez
obiectivitatea părerilor personale cînd voi povesti cîte ceva despre locurile
vizitate. Oricum, datele istorice îmi vor fi de folos. Un lucru este cert: am plecat
deseori la drum cu informaţii culese din impresiile altora dar m-am întors
întotdeauna cu propriile mele impresii. Asta pentru că una citeşti şi alta
vezi, chiar dacă este vorba despre
acelaşi obiectiv turistic, social, cultural, religios. De gustibus…
Nu-s prea multe cărţi în casa lui Robert. Nu are propriu zis o bibliotecă.
Are mai ales cărţi tehnice, cărţi despre integrarea imigranţilor în Quebec,
etc. Dar. Regăsesc cu mare plăcere cărţile pe care i le-am dăruit cu diverse
ocazii, fără să fiu convins că le va citi altfel decît frunzărindu-le. Stiu că
nu prea are timp. Dar. M-a pus pe gînduri o convorbire prin Skype cu el, în
care-i spuneam că am de gînd să vînd la anticariat o parte dintre cărţile care
nu mă mai interesează. – Le cumpăr eu şi le laşi la locul lor. – N-am nevoie de
bani. Am nevoie de spaţiu pentru următoarele cărţi. – Nu pleacă nici-o carte
din casa aia. Te rog! Aşa am şi făcut. Le înghesui pe cele vechi, le înghesui
şi pe cele noi cum pot… Şi iată explicaţia: am regăsit printre cărţile din casa
lui Robert şi Cea mai frumoasă istorie a
lui Dumnezeu, Editura Art / 2008. Acolo, la pagina 89, am găsit o
menţionare la pasajul Sensul exilului. De altfel, întreaga carte este
plină de semne şi de notificări. Clar că a citit-o temeinic. Mă bucur enorm şi
îmi notez ca următoarea carte pe care i-o voi dărui să fie Dumnezeu s-a născut în exil de Horia Vintilă. Chiar că mare este
Dumnezeu şi chiar că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele! Zîmbesc
melancolic. Şi merg mai departe nu înainte de a cita măcar un pasaj:
Dumnezeu hotărăşte exilul ca şi cum
ar fi cea mai bună soluţie pentru omenire! Exilul nu mai este o fatalitate,
este o condiţie a identităţii noastre (…). Scriitorul
israelian Itzhac Goren a ilustrat minunat această idee prin istoria propriei
sale familii: pleacă în Evul Mediu din Worms, Germania, în Spania (…) În 1492
sunt expulzaţi, pleacă în Suedia, apoi în Turcia, apoi în Egipt înainte de a se
aşeza în Israel. Între timp, se numiseră rînd pe rînd spanioli, suedezi, turci.
Pînă şi în Israel ţara
în care se găseau.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu