Nu mai avem prea mult de stat pe aici. Am revăzut textul, am recitit pe
scurt şi cartea din care am citat deseori. Şi am observat că scriitoarea Raluca
Feher, are dreptate: şi eu mi-am pus o pereche de ochelari roz, şi eu am văzut
cam totul pe aici, în culori trandafirii. Numai că nici pe acest pămînt,
oamenii n-au fost scutiţi de rele tratamente, din partea guvernului. Mai întîi,
copiii indigenilor au fost smulşi din sînul familiilor lor naturale. Am spus
despre acest lucru, ceva mai înainte, cu argumente minimale atît pro cît şi
contra. Numai că după ce-am revăzut pozele făcute la Musee de la Civilisation, şi am recunoscut într-o poză cele
cinci fetiţe celebre la vremea lor, pentru care s-a dorit o soartă bună, dar
s-a obţinut exact contrariul, m-am hotărît să citez şi povestea lor. Nu cred că
trebuie ascunsă şi uitată.
„Annette, Emilie, Yvonne, Cecile, şi Marie
au fost cinci mici raze de soare din Canada în perioada Depresiunii,
atunci cînd s-au născut, la 28 mai 1934, în familia francofonilor Elzire şi
Oliva Dionne, din Ontario. Nu doar canadienii, dar şi mulţi oameni din toată
lumea au fost fascinaţi de surorile cvintuple, un fenomen rar la vremea aceea. De
teama exploatării lor în scopuri comerciale, guvernul le-a mutat pe fetiţe
într-un azil special construit pentru ele, unde
sute şi mii de oameni puteau veni să le vadă (sublinierea mea, tibi). Totul
părea pentru binele lor, cel puţin aşa s-a crezut. Mai tîrziu au fost aduse
acuzaţii de abuz împotriva copiilor şi de regretabile administrări ale
fondurilor (!) puse deoparte pentru asigurarea acestora. Emilie a murit în
1954, Marie în 1970. După o încercare superficială de recompensare, premierul
Provinciei Ontario, Mike Harris, a mers pînă la Montreal, în 1998, ca să-şi
ceară iertare în mod public faţă de cele trei surori încă în viaţă pentru
partea de vină a guvernului în distrugerea vieţilor care începuseră atît de luminos.”
Ce să comentez? N-am ce să comentez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu