S-a terminat cu frumuseţea vremii din ziua de ieri. Astăzi cerul este
zburlit, pare pus pe ploiceală, numai un vînticel rebel pare încă, să mai ţină
norii la respect. Prognoza meteo nu arată deloc prea roz dar, nu-i bai. Nu stăm
noi în loc de atîta lucru. Şi nici nu stăm.
Bus 35 R, L 2, bus 11. Îi spunem
şoferului că vrem să coborîm la Parlament. N-are nimic împotrivă, aprobă
zîmbind. Cum noi am început să ştim binişor traseul, cînd ajungem la Parlament,
care chiar se vede, îi spun şoferului să oprească. Mirat, acesta spune că mergem
pînă la capătul liniei, la gara fluvială şi abia cînd ne întoarcem oprim la
Parlament, CHIAR în staţia din faţa frumoasei clădiri. Inspirat, îi spun că nu
avem atîta timp şi-mi ating mîna stîngă, la încheietura căreia n-a mai stat un
ceas de vreooo 20 de ani. În sfîrşit, catîrul opreşte şi ne permite să coborîm
cam între staţii.
Cînd i-am relatat lui Robi incidentul, a spus doar atît: n-ai ce să le
faci! Aham. Deci acestia-s quebecoşii-catîri. Poate voi spune mai tîrziu,
cîteva cuvinte despre cum am înţeles eu că se petrec lucrurile, despre această
grupare radicală, adunată în jurul partidului quebecos, singura grupare din
toată Canada, care luptă pentru autonomie, la fel ca şi alte grupări de
pierduţi între meandrele istoriei, de prin Spania sau Italia. Nu detaliez acum,
dar este vorba în special despre bătălia pierdută de francezi, pe Cîmpul lui
Abraham, fix într-un sfert de oră, pentru că onoarea nereperată a francezilor,
alimentată de legenda lui Champlain, nu poate admite că de atunci, britanicii au
preluat controlul Canadei, pînă în zilele noastre. Şi ca să nu mai revin la
acest
subiect, pentru că nu-mi place deloc, spun numai că britanicii au admis ca
o compensaţie, inclusiv folosirea limbii franceze ca limbă oficială deşi, în
afară de Quebec şi de Montreal, cu greu mai găseşti vorbitori de limba
franceza, în Canada; cît despre vorbitorii de limbă quebecoasă, nici nu mai
trebuie să spun altceva decît că, această limbă seamănă foarte bine cu limba
moldovenească inventată în laboratoarele kaghebeului, limbă în care cuvîntul cravată, de exemplu, a fost înlocuit cu gîtlegău. Limpede? Dacă nu e limpede, am
înregistrat o scurtă secvenţă într-un autobuz, în care o bandă magnetică repeta
obsedant în preajma fiecărei staţii: ro
şa re. Abia cînd i-am arătat lui Robi înregistrarea, a rîs şi mi-a spus că
de fapt, vocea spunea, prochen aret
(următoarea oprire). Deliberat, am scris fonetic. Trecem mai departe...
Din nou, veşnica barieră: una spun ei, alta înţelegem noi, şi viţăvercea. Nu
mai pierd vremea, îl sun pe Robi care îl lămureşte pe nenea care dădea tichetele
de acces, să ne arate intrarea. Apoi, un întreg dispozitiv de agenţi de
securitate, zîmbitori şi amabili, au priceput că nu prea le avem noi cu
quebecoasa lor dar, apelînd la internaţionala limbă gimnastică J ne-au arătat exact ce
avem de făcut, etapă cu etapă. Mai întîi ne-au trecut prin scanere ca la
aeroport (urăsc să-mi scot tot de prin buzunare şi mai ales, să-mi scot cureaua
de la pantaloni), apoi, ne-au cerut paşapoartele, ne-au făcut nişte ecusoane de
folosinţă unică şi ne-au întrebat dacă vrem ghid francez, ghid englez, sau
vizităm pe cont propriu. Neinspirat, optez pentru ghid. Mai întîi, ne punem pe
aşteptat ghidul care vine exact la ora trecută în orarul nepreţuit şi de
neocolit. Astfel pierdem vreo 15 minute, într-o sală care semăna a sală de
conferinţe, în care pe un ecran rula o chestie insipidă despre cît de frumos şi
devreme acasă este Parlamentul şi cît de harnici sunt parlamentarii. Vremea
trece şi vine doamna ghid de limbă franceză. Bon jour, vom face aia şi ailaltă, o dă pe istorie, spune despre
clădirea în care ne aflăm, mă rog, cine ştie cam ce spun ghizii, ştie de ce nu
insist. Apoi, ne întreabă de unde suntem. Din cei zece membri ai grupului
nostru, noi suntem singurii români înconjuraţi de patru cupluri de francezi,
două cupluri de tineri şi două de vîrstnici, peste vîrsta noastră. Iată cum am
fost aici, vîrsta de mijloc!
Ne oprim într-o sală de la parter, frumos ornată şi împodobită cu tablouri
ale unor personaje istorice. Ghida turuie vrute şi nevrute, minute îm şir.
Încep să am vaga bănuială că ne cam pierdem timpul cu doamna ghidă şi că de
fapt, ar fi mai bine să o luăm pe cont propriu dacă vrem să vedem totuşi, cîte
ceva. Numai că o dată ce am optat pentru ghid, nu prea mai puteam să ne rupem
de grupuscul şi să ne alăturăm hoinarilor pe cont propriu. Asta e, data
viitoare (adică niciodată) nu vom mai greşi. Urcăm o scară, trecem prin faţa
restaurantului deschis şi pentru publicul larg nu doar pentru aleşi, nu ne
tentează că este totuşi prea de dimineaţă, cam ora 12, trecem de el, şi urcăm
la etaj, într-o altă sală aproape identică cu cea de la parter. Stînga o uşă
care conduce în sala Consiliului Legislativ, în dreapta altă uşă care conduce
în Sala Asemblee Nationale. Explicaţii ample despre aproape nimic, fotografiez
ce pot cum pot, apoi mai urcăm un etaj. Aici, sunt căile de acces ale
publicului care doreşte să urmărească de la etaj, dezbaterile aleşilor
quebecoşi, după o înregistrare prealabilă şi după încă un control ca la
aeroport. Nu ne tentează nici asta.
Sălile sunt frumoase, bogat ornamentate, respiră confort şi mai ales,
bogăţie. Am încercat să-mi închipui unii dintre parlamentarii noştri, în acest
edificiu al democraţiei. Nu doar că n-am reuşit dar, m-a bufnit un rîs homeric,
de se uitau vizitatorii la mine, ca la urs. Vorba vine că am rîs homeric. Am
mormăit amar ceva, şi am tăcut, jenat de comparaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu