Metro

Aici dorea Silvia să ajungă, în ziua în care pînă la urmă, ne-a dus Robert la minunata Basilique Sainte-Anne-de-Beaupre. Punct de reper, Magazinul Simmons, cel în care am fost alungaţi de preţurile piperate. Am plecat de acasă fără grabă, vremea nici nu prea ne îndemna la plimbare, dar, nici să mai stăm în casă ca ieri, nu prea ne venea, că mîine se fac deja, patru săptămîni de cînd suntem aici, şi mai avem numai două…

Ne-am îndemnat la drum, şi haideţi orăşenilor la Mall-ul din Quebec, că asta s-a dovedit a fi pînă la urmă, Simmons: doar o părticică dintr-un imens Mall, cu magazine de tot felul, haine, încălţăminte, bijuterii, cofetării, cafenele, etc etc etc, pe care le-am străbătut uşurel la pas, că Silvia mă tot îmboldea să-mi cumpăr măcar un puloveraş, ceva, că prea subţirel sunt îmbrăcat.

Subţirel nesubţirel, chiar dacă frigul a început să muşte (şi muşcă nu glumă, începînd de astăzi muşcă vîrtos!), mai tare muşcă preţurile de pe aici, decît frigul: de pe la 80 de dolari pînă pe la mai mult de trei sute, un pulover subţirel, aproape anemic, chiar nu-mi trebuie. Repet, un dolar este egal cu trei lei. Si eu care speram să-mi cumpăr de aici, o canadiană veritabilă J Abia acum înţeleg privirea pe care mi-a adresat-o Robi, cînd i-am spus ce vreau J

Limpede: nu vom cumpăra de aici, nimic, pentru mine. Dacă Silvia vrea să-şi cumpere ceva, treaba ei, nu mă bag, nu mă amestec, că aşa am procedat toată viaţa noastră, de pînă acum. Robert m-a întrebat o dată, chipurile în glumă, dar de fapt serios, cum de mă înţeleg cu mama; mai ales cînd este scorpie J Greu de explicat cum te împaci cu o femeie inteligentă, sigură pe ea şi independentă dar, dacă te numeşti, tibi, şi o iubeşti necondiţionat, iată, am ajuns la 42 de ani de convieţuire paşnică şi fericită. Simplu?  

Revenind la Mall. Pînă la urmă, după ore de cutreierat fără nici-o finalitate comercială, am intrat şi la Metro, magazinul alimentar de aici. Fraţiloooor, vă spun cu inima pe mînăăăă (adică invers, dar contează?) J că murea ţăranu’ de orăşanu’ şi n-ar fi aflat ce este acela un magazin cu delicatese, dacă n-aş fi ajuns aici. Vladimire, tată, te cam lauzi tu cu magazinul tău. Aici să vezi marfă calitatea întîia! Şi bunătăţuri peste bunătăţuri; am văzut ce neam de neamul meu n-a mai văzut: J file de ton (nu conservele alea nenorocite), dorada regală şi tilapia, sturion afumat, pulpă de vacă marmorată cu grăsimioară, aşa cum este şi carnea de porc, brînzeturi fine de tot felul, foarte multe alte bunătăţuri, bani să ai, că are balta peşte J

La raionul de carne, cînd un nene a văzut că nu prea ştim ce vrem, şi-a oferit imediat, ajutorul! J De unde să ştie acel nene, că Silvia chiar dacă întreabă, TOT ce vrea EA, cumpără? J

Am luat cam ce ne poftea inimioara, am plătit şi hai acasă. La ieşirea din Metro, un butic. Întreb dacă au ţigări, au. Întreb de care şi în loc de răspuns, primesc o privire ostilă. Calm, o întreb pe vînzătoare ce marcă de ţigări are şi cît costă. Tot ce primesc drept răspuns, este o cascadă de vorbe iritate, aproape ţipate şi cam atît. Calm, spun că de fapt, vreau să cumpăr; nu întreb numai de curiozitate. Îmi arată cu mîna undeva, o cutie la nivelul tejghelei. Îi spun că habar nu am ce fel de ţigări sunt acelea şi repet, vreau să le văd înainte de a cumpăra. Catadicseşte în final să-mi arate un pachet de ţigarete dar, m-a apucat lehamitea şi decid să-l cumpăr oricum şi să plecăm naibii de aici, pînă nu-mi sare şi mie, muştarul. 10 dolari şi ceva, plus taxe, adică vreo 13 dolari, 25 de ţigarete. Scump părinte? Foarte scump! J

Totuşi îmi vine greu să înţeleg isteria declanşată aici, împotiva fumătorilor. Dar cred că această isterie este lesne fructificată de reţelele de traficanţi; nu l-am întrebat direct pe Robert dar, am înţeles că ştie de existenţa lor. Probabil că aşa este omul construit: pe un munte de uitare. Nu învăţăm lecţiile servite în istorie, nicidecum. A fost uitat Capone, a fost uitată lecţia represivă a totalitarismelor de orice fel. Suntem amnezici.

Hai acasă. (ce uşor denumim acasă, orice loc în care locuim, fie şi temporar) De ce? Nu ştiu şi nu am chef de filosofat, acum, pe această temă.

Suntem în cel de-al doilea autobuz şi ne sună Robi. – Unde sunteţi? – La un sfert de oră de casă. – Bine.

Ajungem, este şi el aici, a venit să mănînce papa bun de la mami J şi pleacă înapoi, la treburile sale. Înainte de a pleca, iscodeşte prin sacoşe, îi place ceea ce vede (este la fel de pofticios ca mine J ) şi parcă nu s-ar mai da dus de-acasă, pînă nu gustă bunătăţurile J

Apuc să-i descriu conversaţia cu madam tutungioaica, îi reproduc exact ce suită de cuvinte am folosit şi-l întreb ce am greşit. – Nimica. Sunt nişte ţăcănite. Toate astea care vînd ţigarete sunt scăpate de la ospiciu. M-am mai liniştit o leacă J

Gust sturionul afumat, mama mia! ce bunătateeeee! Nu-i prea sărat, dar merge perfect cu pîinea unsă cu un strat de unt. Eu prefer untul Prezident. Şi bineînţeles, cu un pahar de vin roze. Trec la caşcavalul maturat doi ani. Eu nu muşc din felie ci, întotdeauna îl rad cu o răzătoare fină, şi, rîşnesc puţintel piper, peste. Astfel, se topeşte încetişor, iar cerul gurii este invadat de toate aromele. Bun. Hai să gust şi vinul quebecos pe care l-am cumpărat aici. Abia acum privesc eticheta mai atent, şiiiiii, ţea-păăăăăă! Nu este vin ci, este cidruuuu! J Trebuia ţăranu’ de orăşanu să treacă oceanu’ca să guste din cidreanu J Niciodată n-am avut încredere în cidrul expus prin magazinele bucureştene deşi, poftă mi-era, că am citit prin nişte cărţi că nu-i tocmai o băuturică rea. Aşa şi este, este o băutură destul de bună dar, prefer totuşi vinul roze. Tot este bine că măcar acum, dacă tot ştiu ce este şi cidrul, să nu mă mai păcălesc şi a doua oară. Acum, ştiu de ce m-am păcălit: cidrul era expus în raionul de vinuri bune, şi mai avea şi culoarea roze. Şi cum nu m-am uitat decît să văd dacă este autohton, am luat-o J

Nu închei relatarea înainte să repet că, aici, dacă nu ai automobil, eşti la îndemîna ploii. Cînd am plecat din Mall şi am luat primul autobuz către Levis, şoferul s-a uitat destul de mirat la noi. Dar cînd am văzut aceeaşi mirare la şoferiţa de pe bus 35 R, cel care ne lasă lîngă casă, am priceput că lumea, chiar dacă mai circulă cu autobuzul, atunci cînd merge la cumpărături, merge cu maşina. Să fi văzut ce mutre au lungit şoferii – şi călătorii – cînd au văzut că ne luptam cu ditamai sacoşele J