Croaziera

Mare fîs croaziera. La pomul lăudat… Mai întîi, birocraţii ăştia ne-au pus să preschimbăm ţidula de la agenţia de Bus City cu tichete de la cassa lor de bilete. Apoi ne-au încolonat ca pe şcolarii care merg în tabără şi ne-au spus să avem tichetele la vedere. O fătucă grăsuţă şi zîmbitoare ne tot îmbia să ne lăsăm imortalizaţi, cum altfel? în poza vieţii noastre. Mulţumim dar nu, ne-am mai păcălit şi prin alte părţi, am plătit aiurea zeci de euro, iar acum habar n-avem pe unde mai sunt respectivele poze. Deci, PAS.

În sfîrşit accedem pe vapor. O vechitură care se zgîlţîie din toate încheieturile şi care ţipa asurzitor: casare casare casare. Inspectez barul, nici-un preţ afişat. Alături, un bistro care etalează nişte gustări care trebuiau aruncate de mult, sucuri, apă plată şi nişte dulciuri neispititoare.

Bon. Fix la ora 16 bamporiul a pornit la drum către podul de fier, am revăzut cascada Montmorency, nu mă mai impresionează, nu-s entuziasmat, nu fac poze, nimic. Mă tot gîndesc cum nimerim drumul înapoi, spre casă. În fine, ne-om descurca noi cumva.

Vede Silvia la nişte doamne, Pop Corn. Vrea şi ea. Întreb la bar, zice că la bistro. La bistro, o prăjină neagră şi antipatică zice că n-are. Pe lista meniu nu era, aşa că, nu pot să-i arăt cu degeţelul. Mă întorc la bar şi-l pîrăsc pe tuciuriu. Vine barmanul (era un soi de şef) şi ca prin farmec apare şi Pop Corn-ul… Enigmă? Nici vorbă, LENE. Cam asta fu croaziera. Cea mai anostă din cîte am făcut pînă acum şi am făcut destul de multicele.

Am luat un pahar mititel de bere, opt dolari. Huo! J Pop Corn cam pe sponci, cinci dolari. Huo! J Adio Louis Joliette, ADIO!

A fost totuşi şi un moment amuzant: o doamnă indiancă sau cam aşa ceva, poate pakistaneză, după cît de emancipată era, m-a intrebat dacă sînt scriitor. J Sincer, i-am spus că nu, dar am un blog personal.