Cimitir

Şi am pornit iar, la drum. E sîmbătă, drumul este liber şi mergem către uriaşul Quebec. Unde? Contează? Nu. Important este că avem din nou timp, pentru noi trei. Ajungem şi la renumitul Acvariu. Nu mă atrage deloc. Bine a făcut Silvia că nu a avut deloc chemarea să venim aici cu bus-ul, pentru că „mai lungă ni s-ar fi părut, calea de întors acasă”. Practic, aici rămîneam pînă ar fi venit Robi să ne  salveze J

Ne plimbăm iar printr-unul dintre nenumăratele cartiere de vile aşezate printre copacii din pădure. Peisaj repetitiv: vilă pus autoturisme plus copaci. Şi iar şi iar şi iar. Pe străzi, mai nimeni, în afara unor alergători şi alegătoare adepţi ai sfîntului jogging. Mai rar, cîte-un autoturism dar, aşa cum am mai observat, toate semafoarele funcţionează, perfect inutil. Trecem pe lîngă un cimitir aşezat pe marginea unui deal împădurit, la malul fluviului. Iată că mai avem ce vedea în Quebec deşi credeam că nu prea mai avem. Fără glumă, cum moartea face parte din viaţă, cimitirele pot da o anume idee despre dimensiunea a unei civilizaţii.

Aşa cum viii trăiesc printre copaci, şi după moarte tot printre copaci îşi dorm somnul de veci. De veci şi nu prea, pentru că locul de înmormîntare este numai închirit pe o sută de ani, nu cumpărat pentru vecie, aşa cum este prin alte părţi. După această perioadă de timp, funcţie de aglomerarea parcelelor, poţi să împarţi somnul de veci în tovărăşia habar nu ai cui. Parcelele sunt scumpe, ajung şi la peste trei mii de dolari. Chiar şi comunitatea românească a cumpărat o parcelă mărişoară şi sunt cîteva morminte ale românilor plecaţi la cele veşnice de pe aceste meleaguri, fie ţărîna lor uşoară şi cugetul urmaşilor lor, împăcat.

Totuşi, spre deosebire de cartierele locuite de cei vii, în afară de copaci şi de linişte, aici nu mai găseşti nici vila-cavou nici automobile. Doar monumente funerare înalte şi cruci frumos acompaniate de statui elaborate în mod artistic. Sunt şi cîteva cripte săpate în mal. Cele mai rîvnite locuri – şi cele mai scumpe – sunt cele care au vedere către fluviul Saint Lawrence. La intrarea în cimitir, este o micuţă biserică, Saint Michel dar, nu ne-am învrednicit să o mai vizităm.

Am dat roată în cimitir cu Volvo cu tot pe nişte alei foarte înguste, neasfaltate, dar, acoperite cu pietriş amestecat cu catran. Am întîlnit în calea noastră un grup de cinci pensionari şi pensionare şi am stat liniştiţi în spatele lor mai bine de zece minute pentru că „nu pot să-i clacsonez ca să se dea la o parte şi nici să merg pe iarbă nu pot, ca să nu tulbur liniştea celor decedaţi.” Cum spuneam, civilizaţie!