Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se
pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar
cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost
deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai
întîi, staţionăm. Şi staţionăm. Şi
staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am
propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd
Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă J Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în
chingi şi pornim.
Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se
sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.
Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba
despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă
în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar
cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine
pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de
urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace,
n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd
vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place J
Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de
cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd
aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman
a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi
ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît,
lingviştilor scorţoşi J Deci. Punct şi de la
capăt.
Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa
noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la
o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe
geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe
sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori
una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se
reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin
buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai
o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare
sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem
în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O
victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.
Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am
prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste
momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă
este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10
milioane de kilometri pătraţi!
Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie
dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se
ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe
ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri
încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o
astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi.
Imediat!
La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne
rătăcim, aşa şi facem J Am intrat pe un drum
secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat,
dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a
lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat,
avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci
avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben
cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că
aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10
minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo
10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care
lucrează susţinut.
Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar
Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate
chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi
preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.
Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile
frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care
locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici
nu lipsesc de la marginea localităţilor,
firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la
obiecte casnice sau autoturisme.
Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu
folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din
piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt
parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil
arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe
care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii
dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă,
nu-mi mai trebuie şi aici.
Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează
Campionatul Mondial de petancă, joc
specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T.
Morar, Şapte ani în Provence. Spune
domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în
Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în
perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar,
regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La
Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul
permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare
excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru,
Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot
timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca
bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe
loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului
joc.”
Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La
Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate J
Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost
cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene,
Canada, în urmă cu numai o săptămînă.
La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că
poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea
Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea
Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă
vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o
inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu